Primarul New York-ului, Zohran Mamdani, a apărut în fața unui zgârie-nori de lux din Manhattan într-un videoclip postat de Ziua Taxelor, pentru a-și promova planul-emblemă: „Îi taxăm pe bogați”, scrie CNN.
Clădirea, situată pe eleganta Central Park South și construită cu un cost de 1,5 miliarde de dolari, părea simbolul perfect pentru anunțul lui Mamdani: New York-ul va introduce, în sfârșit, un așa-numit impozit „pied-à-terre” pe locuințele secundare ale celor mai bogați rezidenți ai orașului.
Mamdani l-a dat drept exemplu pe miliardarul Ken Griffin, al cărui penthouse de 238 de milioane de dolari ilustrează un „sistem fundamental inechitabil” care le permite celor mai bogați să își țină averea în locuințe care stau goale cea mai mare parte a timpului.
Ken Griffin este fondatorul și CEO-ul Citadel, unul dintre cele mai mari fonduri speculative (hedge fund) din lume, cu sediul în Miami. Cu o avere estimată la zeci de miliarde de dolari, Griffin este unul dintre cei mai bogați americani și un donator politic influent, în special pentru cauze conservatoare și republicane. Penthaus-ul său de pe Central Park South din Manhattan, cumpărat în 2019 cu 238 de milioane de dolari, rămâne cea mai scumpă tranzacție rezidențială din istoria Statelor Unite.
Griffin și opozanții lui Mamdani au reacționat dur. Griffin a declarat marți că videoclipul a fost „sinistru și bizar” și că New York-ul „nu mai apreciază succesul” sub administrația Mamdani. A adăugat că firma sa de investiții, Citadel, intenționează să se extindă în Miami în detrimentul New York-ului, ca răspuns.
Ceea ce niciuna dintre părți nu a spus: penthouse-ul de 23.000 de metri pătrați al lui Griffin, cea mai scumpă locuință vândută vreodată în Statele Unite, este evaluat de oraș la doar 9,4 milioane de dolari în scopuri fiscale.
Disputa maschează însă o problemă mult mai amplă – sistemul disfuncțional de impozitare a proprietăților din New York, care subevaluează apartamentele de lux și suprataxează chiriașii. O foarte mică parte din proprietățile cele mai scumpe ale orașului sunt impozitate la valoarea lor reală de piață. Acest lucru creează un stimulent puternic pentru cei mai bogați oameni din lume să-și parcheze banii în imobiliarele newyorkeze și contribuie la criza locuințelor care îi scoate din oraș pe rezidenții obișnuiți.
Un impozit pied-à-terre „poate funcționa bine politic, dar nu atacă problema de fond”, a declarat Jared Walczak, cercetător senior la Tax Foundation, un think-tank de orientare conservatoare. „Într-un sistem de impozitare a proprietăților mai bine conceput pentru New York, aceste locuințe ar fi deja taxate mai mult.”
Sistemul fiscal al New York-ului impune ca apartamentele de lux precum cel al lui Griffin să fie evaluate pe baza venitului ipotetic pe care l-ar genera dacă ar fi închiriate – ceea ce le subestimează masiv valoarea reală de vânzare. Blocurile mari de apartamente suportă, de asemenea, rate efective de impozitare mai mari decât casele unifamiliale. Iar locuitorii din cartierele cu populație preponderent afro-americană plătesc taxe pe proprietate mai mari decât cei din cartierele mai bogate și mai albe.
Impozitele pe proprietate sunt cea mai mare sursă de venituri a bugetului New York-ului, iar legislația complexă a orașului este considerată pe scară largă deficitară. Primari progresiști ai New York-ului au încercat fără succes să reformeze sistemul de-a lungul deceniilor.
Un impozit pied-à-terre va contribui la strângerea de fonduri pentru oraș și va încuraja rezidența permanentă în New York, a declarat Moses Gates, vicepreședinte pentru locuire și planificare urbană la Regional Plan Association. Dar „nu este un substitut pentru o reformă cuprinzătoare a impozitului pe proprietate.”
Cine pleacă din orașe?
Legislatorii din New York au propus diverse taxe pe locuințele pied-à-terre de peste un deceniu. Toate au întâmpinat o opoziție feroce din partea sectorului imobiliar și au generat alarme privind exodul rezidenților bogați din stat.
Controlorul financiar al orașului a estimat că un impozit pied-à-terre ar putea genera aproximativ 500 de milioane de dolari anual, de la cele aproximativ 11.200 de locuințe secundare cu valori de piață peste 5 milioane de dolari.
„Există uneori o componentă teatrală în asta, în care bogații sunt tratați ca motoare ale prosperității economice”, a declarat Vanessa Williamson, cercetătoare la Brookings și autoare a volumului „The Price of Democracy”, despre istoria fiscalității americane. „Presupunerea legată de plecarea lor este că vor lua cu ei și creșterea economică.”
Rezidenții bogați ai New York-ului sunt importanți pentru baza fiscală a orașului, însă motoarele economice reale ale orașelor sunt familiile cu copii mici, spune Williamson. Acestea sunt cele care câștigă cel mai mult, cheltuiesc cel mai mult și reprezintă forța de muncă viitoare – și tot ele sunt cele care pleacă în masă din marile metropole cu costuri ridicate.
În New York, familiile cu copii mici au o probabilitate de două ori mai mare de a pleca decât cele fără copii, potrivit organizației non-profit Fiscal Policy Institute. „Modelul de migrare din New York este în primul rând rezultatul unei crize de accesibilitate a locuințelor, în special pentru familii”, arăta organizația într-un raport din 2024.
New York-ul pierde și rezidenți bogați, dar puțini se mută exclusiv din cauza taxelor. Ponderea milionarilor din New York în totalul național a scăzut cu 31% între 2010 și 2022, conform unei analize a Citizens Budget Commission. Florida, California și Texas au atras milionari într-un ritm mai rapid decât New York-ul.
Milionarii au rate scăzute de migrare, explică Cristobal Young, sociolog la Universitatea Cornell, care cercetează dacă persoanele cu venituri mari chiar se mută atunci când le cresc taxele. Exodul fiscal nu e un mit, dar doar aproximativ 15% dintre milionarii care se mută ajung să plătească impozite mai mici, precizează el. Conexiunile sociale pe care oamenii bogați și le construiesc trăind într-un singur loc și care le susțin succesul sunt greu de abandonat. Tinerii și cei cu venituri mai mici, în căutarea unor oportunități economice, sunt mai puțin ancorați și mai predispuși să se mute.
Impozitul pied-à-terre este un pas mic în obiectivul lui Mamdani de a-i taxa pe bogați, dar este departe de promisiunea din campanie de a crește impozitele pe venit pentru cei mai bogați rezidenți și pentru marile companii. Guvernatoarea New York-ului, Kathy Hochul, a respins aceste majorări fiscale.
„Dacă aceasta e tot ce conține marea viziune fiscală a lui Mamdani, bogații New York-ului pot fi destul de mulțumiți”, a declarat David Schleicher, profesor de drept imobiliar și urban la Universitatea Yale.