China este și a fost dintotdeauna mai mult decât un simplu stat. China este o zonă de civilizație în sine. La un moment dat în istorie, în timpul dinastiei Song, China era, probabil, cea mai dezvoltată civilizație din lume. La sfârșitului Evului Mediu – începutul Epocii Moderne, ea încă depășea cu mult Europa. În scurtă vreme însă, Lumea Veche avea să întreacă rapid și definitiv China în materie de dezvoltare culturală, tehnologică, economică etc. Deși avusese toate atuurile pentru a fi cea mai importantă civilizație a lumii moderne, China a pierdut lupta. Întrebarea la care nu doar istoricii, ci și economiștii, politologii și alți specialiști încearcă să răspundă este: De Ce?
Vom încerca așadar să prezentăm cele mai importante teorii cu privire la declinul Chinei în fața Europei, declin pe care, în secolul al XV-lea, nimeni nu l-ar fi întrezărit.
Pe tot parcursul Evului Mediu, China, un stat cu o tradiție imperială foarte veche, a avut o populație mai numeroasă decât Europa continentală. Practic, China era un fel subcontinent suficient sieși. Chiar și după 1500, când și populația Europei crește, China și întreaga Asie de Sud-Est cunosc o creștere semnificativă a populației. Unii autori consideră că această creștere demografică ar fi blocat dezvoltarea regiunii; alții – între care se remarcă Sugihara Kaoru – vorbesc însă de un miracol est-asiatic echivalent într-un fel cu revoluția industriale din Lumea Veche. Kenneth Pomeranz subliniază însă că, pornind de la aceleași condiții (creșterea demografică), cele două regiuni merg în două direcții diferite: Europa o ia într-o direcție „centrată pe capital”, în timp ce Asia de Sud-Est, și China implicit, se concentrează pe forța de muncă.
Explozia demografică își are originile în dezvoltarea cultivării orezului inundat. Această cultură s-a adaptat perfect în câmpiile sudice și centrale ale Chinei, zonă anterior slab populată. Dacă în primele secole ale Imperiului, China nordică (a culturii cerealelor) fusese centrul economic al statului, odată cu perfecționarea culturii orezului inundat în Sud, această regiune cunoaște o creștere demografică absolut impresionantă. La 1200, China sudică era de două ori mai populată decât China nordică, supusă pe atunci presiunilor din partea mongolilor.Astfel, dacă în jurul anului 500, China avea o populație de aproximativ 50 milioane de locuitori, la 1200 ea trece pragul de 100 milioane. Din păcate, creșterea demografică a dus la menținerea la nivel scăzut a costului forței de muncă. Pe termen lung, asta înseamnă lipsa de interes pentru inovațiile tehnice care să înlocuiască forța de muncă (care, în Anglia, au dus la Revoluția Industrială).
Un alt atu aparent al Chinei a fost centralizarea sa. De la fondarea imperiului, China rămâne un stat centralizat. Europa Occidentală se afla la polul opus: ea era divizată în numeroase state. Pe termen lung însă, diviziunea Europei a fost cheia succesului. Mulțimea de entități politice încurajează competiția pe toate planurile: politic, economic, cultural, comercial etc. De aceea, spre sfârșitul Evului Mediu și la începutul Epocii Modderne, monarhii europeni încurajează comerțul, cuceririle teritoriale și colonizările. Această dorință a regilor de a se depăși unul pe altul a făcut ca Europa să-și împingă granițele din ce în ce mai departe, în timp ce China a rămas închisă în sine.
Continuarea pe historia.ro
