În noaptea dintre 19 şi 20 martie 2003, redacţiile din lumea întreagă erau în fierbere. Expira ultimatumul pe care preşedintele american George W Bush îl acordase lui Saddam Hussein şi fiilor lui. Primiseră 48 de ore ca să părăsească Irakul. Războiul era inevitabil. Şi totuşi, nimeni, cel puţin în redacţia în care mă aflam eu în acea noapte, nu şi-a putut reprima fiorul când pe agenţiile de presă internaţionale a venit ştirea cu menţiunea urgent. ?Explozii puternice în Bagdad?. Începuse. Au urmat câteva luni în care aproape că nu s-a vorbit despre altceva.
Astăzi, cinci ani mai târziu, războiul din Irak intră la categoria ?... şi altele?. Atentatele nu mai impresionează pe nimeni, criza umanitară nici atât. Până şi mişcarea anti-război şi-a pierdut suflul şi nu mai reuşeşte să scoată pe străzi mai mult de câteva mii de oameni. Îl auzim în schimb pe George W Bush, spunând că lumea e un loc mai bun pentru că Statele Unite au declanşat ofensiva în Irak.
Discursurile liderului de la Casa Albă pe această temă abundă în concepte vagi, în referiri la un insesizabil ?bine? general. Nu poţi să te referi la fapte, când numărul soldaţilor americani morţi pe frontul irakian se apropie de 4000, când zeci de mii de civili irakieni au fost ucişi în conflict, când sistemele politic şi economic ale ţării pe care ai vrut să o aduci pe calea democraţiei sunt în colaps.
Maşinăria propagandei americane funcţionează implacabil. La începutul lunii martie, Pentagonul a dat publicităţii un raport amplu care confirmă că nu a existat nicio legătură directă între Saddam Hussein şi al Qaida. A dat publicităţii e un fel de-a spune, pentru că totul s-a făcut cu o discreţie suspectă. Studiul nu este disponibil pe internet, ci poate fi obţinut numai la cerere. Nu s-a organizat nicio conferinţă de presă în care să fie prezentate oficial concluziile raportului.
Dacă nu se vorbeşte despre el, studiul nu există. Şi Washingtonul ştie asta. De aceea, Washingtonul nu mai suflă nicio vorbă despre cei doi piloni pe care a fost construit eşafodajul războiului din Irak (armele de distrugere în masă şi presupusele legături ale lui Saddam cu al Qaida). Ambii s-au năruit fără drept de apel. Situaţia pare fără ieşire: un război pornit de la premise greşite, dus cu armele şi strategiile greşite şi, pe teren, un dezastru pe care nimeni nu ştie cum să-l repare.
Presa a obosit să mai scrie despre toate astea. După cinci ani, războiul din Irak nu mai trezeşte niciun fior şi parcă am început să-l credem pe George Bush când declară că SUA vor ieşi învingătoare ?pentru că aşa trebuie?. Un principiu în sociologie spune că dacă un lucru este repetat de îndeajuns de multe ori, el sfârşeşte prin a căpăta valoare de adevăr în subconştientul colectiv.
Alina Petrescu
