În spaţiul românesc, căile ferate japoneze reprezintă, fără îndoială, un model de companie feroviară care se deosebeşte radical de CFR-ul autohton, fie numai prin simplul fapt că întârzierile trenurilor totalizează, în decursul unui an, cel mult 1-2 minute. Mai mult: compania cere scuze publicului pentru neplăcerile cauzate, iar managerii demisionează pentru întârzieri de peste 3 minute. Un alt atu important al niponilor este viteza – astfel, nu e o întâmplare că, de curând, în Japonia, a fost atins un nou record: 603 km/h! Un lucru e cert: aceste date nu trebuie în niciun caz să ne mire; ele nu sunt banale coincidenţe, ci rezultat al unei culturi feroviare aparte, care începe în anii ’50 cu un proiect al unui tren care avea să inspire lumea occidentală, denumit Shinkansen. Despre istoria inedită acestui tren de mare viteză va fi vorba în cele ce urmează...
Scurt istoric al căilor ferate japoneze. Punctualitatea devine o marcă
Modernizarea Japoniei începe în timpul domniei prinţului Mutsuhito, devenit împărat al Japoniei (1867-1912) sub numele de Meiji, iar printre factorii declanşatori ai acestui proces s-a aflat şi implantarea transportului feroviar în această ţară.
Inaugurarea căilor ferate în Japonia are loc la 12 iunie 1872 – târziu, dacă ne raportăm la statele europene ale timpului – iar prima linie construită a fost Tokyo-Yokohama, finanţată, proiectată şi dotată cu material rulant de provenienţă englezească. De altfel, peste 300 de ingineri englezi (printre ei, Francis şi Richard Trevithick, nepoţii lui Richard Trevithick, primul constructor al unei locomotive) au fost angajaţi la căile ferate japoneze în primul deceniu al existenţei acestora, contribuind din plin la succesul afirmării căilor ferate într-o cultură profund diferită de cea occidentală. Japonezii au învăţat repede mecanismele modernizării feroviare şi, începând din anul 1880, şi-au construit singuri căile ferate – dar locomotivele şi vagoanele erau importate din Anglia, America şi Germania, pentru că nu existau capacităţi de producţie autohtone.
Prima mare linie, Tokyo-Kyoto, a fost construită de stat, ea însumând aproape 600 de km; pe ea s-a circulat multă vreme cu o viteză medie de doar 30 km/h. Alături de această linie, până la începutul secolului al XX-lea au mai fost create o mulţime de linii administrate de capitalul privat. Aşa se face că, la 1889, statul deţinea 880 km de cale ferată, iar capitalul privat, 840 km. Tot la recomandarea specialiştilor englezi, ecartamentul căilor ferate japoneze a fost stabilit la 1067 mm, deci un ecartament îngust, care a ţinut cont de particularităţile locale ale unui relief predominant muntos al Japoniei.
În 1892 a fost dată o lege prin care s-a adoptat un plan de construcţie a căilor ferate la nivel naţional, urmarea fiind apariţia altor trasee care au contribuit la dezvoltarea economică prin introducerea unor noi centre în circuitul pieţei naţionale.
În zorii secolului al XX-lea, prioritatea japonezilor în domeniul feroviar a fost fabricarea în ţară a materialului rulant, multă vreme acest proces fiind întârziat de faptul că, până la 1901, aici nu se producea oţel. După războiul ruso-japonez din 1904-1905, clasa politică a decis naţionalizarea căilor ferate private din 1906-1907, urmarea fiind acea că reţeaua a crescut de la 2.500 km la 7.150 km. Banii obţinuţi ca despăgubire de proprietarii celor 17 companii naţionalizate au fost reinvestiţi în industria grea, fapt care a încurajat începerea cu succes a producţiei de locomotive autohtone, acestea având la bază designul şi motoarele inspirate după cele ale locomotivelor germane, americane şi engleze.
Continuarea pe historia.ro
