Ralierea politicii României la cea a Axei Berlin-Roma începuse încă din ultimele luni ale domniei lui Carol al II-lea, pe fondul evoluţiilor dramatice din arena politică europeană, încheiate cu şocul capitulării Franţei şi în urma pierderii Basarabiei şi a nordului Bucovinei după ultimatumurile sovietice din iunie 1940. Spirit adaptabil, regele Carol al II-lea – despre care academicianul Florin Constantiniu aprecia, într-un mod foarte sugestiv, că „peste oţelul german s-a pus rugina românească” – „cârmise” în direcţia Berlinului în iulie 1940, prin instalarea guvernului Ion Gigurtu, industriaş român cunoscut pentru sentimentele sale pro-germane. Suveranul român mersese şi mai departe, solicitând prezenţa în România a unei misiuni militare germane. Despre diplomaţia românească din vara anului 1940 ne vorbeşte în memoriile sale ministrul de Externe al Italiei, contele Galeazzo Ciano, ginerele lui Mussolini: „Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase. Merg până la a vorbi cu dispreţ de «Dictatul de la Versailles»!”.
Trupele germane pe teritoriul României
Ceea ce demarase Carol în raporturile României cu Germania şi Italia va fi continuat, în scurtă vreme, de generalul Ion Antonescu după preluarea puterii în septembrie 1940. Acordării garanţiei teritoriului statului român de către semnatarii Dictatului de la Viena i-a urmat, în mod firesc, trimiterea trupelor germane pe teritoriul României. La cererea lui Ion Antonescu din 5 septembrie 1940, Hitler l-a trimis în România pe generalul-locotenent Kurt von Tippelskirsch, care în zilele de 15-17 septembrie a perfectat cu autorităţile române trimiterea unei misiuni militare a armatei de uscat şi a forţelor aeriene, precum şi trupe destinate instruirii unor contingente române.
Continuarea pe historia.ro
