E miezul zilei și Dan Bittman filmează deja de câteva ore bune. Suntem pe platoul emisiunii “Aici eu sunt vedeta”, cea mai nouă producție a Antenei 1, iar starul trupei Holograf e înconjurat de copii puși pe șotii. Și adevărul e că Bittman are ceva din energia lor. Se așază pe fotoliu, își scoate casca din ureche și mă asigură: “Nu avem subiecte tabu, răspund la orice!“ . Vorbim așadar despre televiziune, politică, afaceri, muzică și de această dată, mai puțin despre femeile din viața sa. Nu de alta, dar toate poveștile sunt adevărate, ne asigură.
R:Vă era dor de televiziune?
Dan Bittman: Sincer, dor îți e mereu, dar nu credeam că o să mă mai bage cineva în seamă și s-a întâmplat să primesc un telefon, după vreo cinci ani de pauză și mi s-au propus mai multe formate și se pare că ăsta s-a potrivit cel mai bine.
R: Am plecat din redacție și le-am spus colegilor că filmez un interviu cu dumneavoastră și s-a auzit așa, un murmur de invidie...
Dan Bittman: Aveți colege multe în birou? Spuneți-le să nu mai fie invidioase, m-am uitat și eu la prima ediție, anii au trecut, ce să fac, asta e, deci să stea liniștite, apar noi și noi provocări în piață. Nu știu dacă e vreun secret, probabil pentru că am început de la muzică și acolo atragi mulți ochi și am trecut apoi în televiziune. Poate de acolo să fie.
R: Vă place să lucrați cu copiii?
D.B: Am eu trei personali așa că nu am încotro, trebuie să lucrez cu ei zi de zi, deși cel mare e la facultate, a intrat anul ăsta, mijlociul face fotbal și cel mic tocmai s-a lăsat de fotbal și vrea să se apuce de baschet sau de volei.
R: Trei băieți? Nu regretați că nu ați avut nicio fiică?
D.B: Sincer? Nu! Acum ce-o fi, să fie primit cum se spune....
R: Ce ați vrea să se facă când vor fi mari?
D.B: Măi, să se facă orice, numai să își iubească meseriile, să le facă cu plăcere, să reușească să-și întrețină familiile din meseriile lor.
R: Să facă muzică?
D.B: Cel mare face muzică, are un pseudonim, Sybro, face tot felul de piese, au deja o comunitate destul de mare, că încep să fiu invidios, se întâlnesc pe tot felul de acoperișuri de mall-uri și vin o grămadă de tineri foarte-foarte haioși și sar în sus de bucurie pe muzica pe care o pune și el și alți colegi de-ai lui, dar a intrat la o facultate la care... nu știu, poate nu am fost eu atent când a crescut, a intrat la Biotehnologie, Facultate de Agronomie, o ramură nouă, poate cine știe se caută...
R: Vă doriți să rămână în țară sau să plece în străinătate?
D.B: E opțiunea lor, mie mi-a fost mult mai bine aici, m-am simțit mai bine în România, indiferent de regimul prin care am trecut, mi-am găsit aici prietenii, viața, copiii. Eu nu pot să le dau un sfat acum, ce pot să le spun e sfatul unui doctor cu care am împărțit o cameră de spital la Viena, român plecat de mult mai mulți ani decât am fost eu, sfatul lui a fost să plec tocmai ca să scurtez decalajul ăsta, mi-a zis "România oricâți pași ar face, va ajunge foarte greu aici unde suntem noi în locul ăsta și nu are rost să mai pierzi timpul". Ei, eu am preferat să pierd timpul.
Sunt fan Robin and the Backstabbers și Carla's Dreams
R: Aproape 35 de ani de Holograf ai dumneavoastră, ați remarcat vreun artist din nou val, vă place cineva?
D.B: Robin and the Backstabers și mulți, mulți alții. Stau și mă uit la tot ce vine așa din urmă, sunt instrumentiști foarte buni, sunt tineri, frumoși, cum eram și noi acum 30 și de ani. Eu sunt pentru tot ceea ce apare. Chiar dacă uneori mai greșesc, chiar dacă nu sunt în fiecare zi așa cum ni i-am dori, dar eu sunt pentru. Poate că nu cântă de fiecare dată așa cum ne-am dori, dar eu zic că pe toți tinerii trebuie să-i lași, să le dai o șansă. Pentru că am observat că pleci dintr-un loc și nu ai idee unde vor ajunge peste cinci ani, peste zece ani și trebuie le lași așa o plajă în care să se joace.
R: Știți, fredonați melodii ale unor trupe din noul val?
D.B: Nu neapărat, nu atât de tare, poate un Carla's Dreams... sunt foarte interesanți, sunt liberi, nu-i mai oprește nimic, nu mai trebuie să-și cenzureze cuvintele, atitudinile și asta e cel mai important.
R: Ce melodie spuneați că fredonați?
D.B: Asta cu "Dulce, dulce, să te sărut până la sânge"....Aia mi-a plăcut foarte tare, dar toate melodiile lui Carla's îmi plac foarte mult pentru că e un artist în adevărat sens al cuvântului, versuri foarte bune, gândește foarte frumos, cântă foarte bine, orchestrează foarte bine. Îmi place...
R: Care e trupa dumneavoastră preferată? Din toate timpurile.....
D.B: E greu de spus, pentru că azi dimineață m-am trezit cu Led Zeppelin și chiar mă uitam la o piesă cântată acum. Kashmir. E greu de spus pentru că, normal, îmi plăceau versiunile vechi, dar am fost mare fan de Deep Purple, Yes, de Boston, de Queen, toate trupele cu care am crescut, fiecare generație crește cu altceva.
R: Și pentru că suntem la acest capitol, al topurilor, filmul dumneavoastră preferat?
D.B: Film? Once Upon A Time In America? Spun și eu prostii, cu filmele stau cam prost în ultima vreme, aș vrea să văd acum ultima producție Blade Runner, pentru că vechiul Blade Runner m-a marcat foarte tare și îmi pare bine că e tot cu Harrison Ford într-un rol principal.
R: Cartea preferată?
D.B: La cărți chiar că m-ați prins. Sincer, nu am mai citit de vreo șase luni, nu cred că am avut timp să citesc pentru că de aproximativ șase luni, m-am ocupat de un alt proiect, am dat-o pe sporturi extreme, am făcut un parc de distracții și vă dați seama că acolo numai de cărți nu e timp, deși am observat că tineri care vin cu prietenele sau fete care vin cu prietenii stau pe mal și se uită acolo la cei care se dau pe apă și citesc într-un cadru natural. Nu știu să vă spun... Marquez (Gabriel Garcia Marquez, n.red.). Marquez m-a marcat și nu știu, toată atmosfera încâlcită a cărților m-a cucerit.
Afacerile merg prost, cum merge toată România
R: Apropo de asta, cum vă merg afacerile?
D.B: Prost, normal, cum merge toată România. Sincer, nu sunt un mare afacerist, sunt un deschizător de drumuri, de asta sunt convins, dar apoi nu mai am răbdarea să pun baze și să duc afacerea mai departe, deci și în cazul ăsta deși a mers bine acest parc, eu am fost cel cu ideea. Și a fost o nebunie pentru că e prima chestie de acest gen din țară post-revoluție, pentru că înainte existau niște chestii similare, bineînțeles s-au învechit, au fost furate, fierul dat la fier vechi, capitalism de junglă de-al nostru și am zis hai să fac o treabă nouă să vină cumva în întâmpinarea unui segment care exact asta așteaptă. Există încă niște tentative, în sensul de sisteme similare, dar eu am luat sistemul cel mare pe care se pot învârti pe un lac niște copii curajoși și se dau și peste cap, peste niște obstacole, e o întreagă nebunie.
R: V-a tentat vreodată să le încercați?
D.B: Sincer, nu, dar fiul meu cel mare se dă pe snowboard și atunci m-am gândit că poate, cine știe, o să-i placă și poate o să se ocupe el în viitor de chestia asta, plus că în felul ăsta l-am învățat și cu puțină responsabilitate, cu bani, cu o afacere și vreau ușor-ușor să preia el distracția asta.
R: Alte încercări de afaceri mai aveți?
D.B: Sincer, nu. Dacă ar investi alții în mine, ar fi excepțional.
R: Vă simțiți apreciat în România, acum față de acum 20 de ani să zicem?
D.B: De băbuțele de... Nu, glumesc! Apreciat... nu știu. Nu am stat să fac o statistică, cred că am fost apreciat nu doar eu ca persoană, ci în grupul Holograf pentru ceea ce am reușit noi să facem în anii ăștia și sper să fi fost un mic model, pentru că am mers pe o cale, am crezut în ea și eu zic că nu am dat greș.
R: Vă uitați la televizor?
D.B: Rar. Din ce în ce mai rar. Mă uit să mă corectez, să văd toate prostiile pe care le fac și le spun.
Am intrat în politică dintr-o glumă
R: Acum șapte ani, ați acceptat o funcție....
D.B: Așa, da...era așa, a fost o glumă pe care lumea a luat-o mult prea în serios. Un amic de-al meu care era în vremea aceea ministru și pe vremea căruia s-a inventat o lege strâmbă, care ne-a costat pe noi artiștii vreo doi-trei ani de... domnul Sebastian Vlădescu (ministru de Finanțe, n.red.), dar vremurile erau ale lui Băsescu și pe vremea aceea încercând să tot aducă bani la Buget, a dat o lege care a afectat foarte mult artiștii. Am fost puși în situația de a da niște bani înapoi pe care nu îi luasem niciodată, în fine și a fost o întreagă dispută pe chestia asta. Însă el fiindu-mi amic, la o discuție la care erau și toți consilierii lui, mi-a spus: "Domnule, mai am un loc. Vrei să fii consilierul meu?". Și am spus da, fără niciun fel de problemă. Și mi-a spus: "Semnează tu!", era un vraf de hârtii albe pe birou. Și am semnat bineînțeles ca primarul, aiurea, adică numai așa în glumă, el a pus o parafă și din momentul ăla am fost consilierul lui timp de vreo cinci luni, după care am reușit să fug de acolo.
R: Și ați plecat ușor dezamăgit....
D.B: Nu știu dacă dezamăgit. Într-un fel mi-a priit foarte mult perioada respectivă, am făcut așa o introversie în timp, o călătorie înapoi, pentru că oamenii gândeau la fel ca pe vremea lui Ceaușescu, arătau la fel ca pe vremea lui Ceaușescu, prima mea întrebare a fost: "ANAF? Ce înseamnă ANAF?" Clădirile arătau ca pe vremea lui Ceaușescu și eu am senzația că nu mai scăpăm de el. E blestemul poporului.
R: Ce v-a speriat? Dacă îmi amintesc bine, povestea cu oameni și firme care nu trebuiau atinși, atinse.
D.B: Bine, nu, asta o chestiune de regulă general-valabilă, nu știu dacă s-a schimbat, eu nu am mai fost de mult pe acolo, din 2010, dar am spus în sensul în care la ANAF și în instituțiile statului, aviz celor amatori de șiretlicuri!, toate aceste șiretlicuri și toate aceste trucuri sunt cunoscute. Nu este un secret, toate sunt într-un sertar și sunt notate. Și la momentul la care trebuie, vi se aduce aminte.
R: Oferte să intrați în politică ați mai primit?
D.B: Da, au mai fost. Dar nu m-au mai interesat și nu mă interesează politica în sine, nu mi se pare pentru mine. De ce? Pentru că spun ce gândesc și asta nu se face în politică, sunt coleric și în politică trebuie să ai un soi de diplomație, care câteodată nu e apreciată, mă uit acum că se bat prin studiouri, politicieni, foști politicieni, plus că eu sunt om pe care dacă îl pui într-o direcție, mă duc înspre ea.
R: Sunteți mai degrabă de stânga sau de dreapta, mai liberal?
D.B: Liberal da, pentru că am avut o meserie liberală toată viața mea, am depins de mine și de forțele mele și ale colegilor mei. Noi ne-am hotârât din '85, colegii mei chiar și-au dat demisia, erau ingineri, fiecare în întreprinderile lor, Edi Petroșel, toboșarul nostru ar fi putut să fie acuma directorul UAP, putea să fie directorul Dacia, pentru că era și este un tip foarte inteligent și și-a dat demisia și a spus "Gata! Din momentul ăsta, trăim liberi!" Iar ca să trăiești liber pe vremea lui Ceaușescu era o provocare.
R: Ce sfat le-ați da politicienilor din România?
D.B: Să se lase!
R: Toți?
D.B: Toți! Nu avem nevoie de ei, țara merge și fără ei. Sunt convins de lucrul acesta. Dacă am putea să avem un set de 100 de legi pe care să le respectăm cu strictețe eu cred că ne-am descurca foarte bine sau dacă nu se lasă, să mai pună mâna să mai citească ceva. Vin foarte mulți neaveniți, oameni fără cultură, fără educație, intră în politică unii crezând și unii chiar reușind să ajungă foarte sus, să parvină. Or lucrul acesta îl fac doar pentru ei înșiși. Nu și pentru restul. Să nu intre în politică dacă nu iubesc oamenii pentru că dacă nu îți iubești concetățenii și îi consideri așa, un fel de pleavă pe care să o muți de colo-colo, iarăși e o greșeală. Dar ce spun eu, suntem visători, nu?
Băsescu și Patriciu m-au inspirat să scriu "Și băieții plâng căte-o dată"
R: Cum vi se par politicienii atunci când plâng?
D.B: Să știți că de acolo mi-a venit ideea cu "Și băieții plâng căteodată". L-am văzut pe Băsescu plângând, pe Dinu Patriciu, Dumnezeu să-l odihnească, a ieșit după o zi de DNA și plângea, toată lumea plângea. Sinceri? Unii, da! Pentru că li se pun pe masă niște lucruri la care nu se așteaptă și care nu se spun la televizor. Noi prin natura meseriei noastre știm o grămadă de povești, dar nu le spunem acum, dar astea sunt și îi vezi plângând de pe-o zi pe alta. E penibil! Ori ești bărbat, ori în politică nu te mai băga dacă ești domnișoară. Părerea mea!
R: E vreun politician care v-a atras atenția în ultima vreme?
D.B: Sincer? Am avut o tentativă de a intra la Arhitectură, pe vremuri, în anii '79-80. Și l-am avut profesor de desen pe Dinu Patriciu, care era foarte bun, era un foarte bun arhitect. După aceea am făcut Hidrotehnica și l-am avut ca asistent pe Călin Popescu Tăriceanu. Deci am fost pe partea liberală fără să-mi dau seama. Am terminat cu chiu cu vai în 1980 și atunci l-am cunoscut, nu știu dacă vi-l mai aduceți aminte, un fel de eminență luminată sau cenușie a Revoluției, domnul N.S. Dumitru.
R: Cine v-a ofertat ultima dată?
D.B: A, nici nu mai știu. Culmea că era...PNL, dar a trebuit să refuz, pentru că știu că nu mă pricep. Mi-au propus să candidez la o deputăție, dar de ce să-i încurc pe oameni.
R: Dacă nu ați fi fost artist, ce credeți că ați fi ajuns?
D.B: Probabil arhitect sau de voie de nevoie, inginerul Bitman, la barajul Teleajen.
R: Filmul nu v-a tentat niciodată la modul mai serios?
D.B: M-a tentat o dată, de fapt, am jucat de două ori, dintr care cel de-a doileafilm mi-a plăcut foarte mult cel cu Sergiu Nicolaescu (Orient Express, 2004, n.red.) și cu atâția alți actori, unii dintre ei nici nu mai sunt, Gheorghe Dinică, însă am avut puterea să spun stop! pentru a doua ofertă a lui Sergiu Nicolaescu pentru că trebuie să ai ceva în tine că să ajungi actor. Nu știu, e ca în muzică! În muzică, și la concursurile astea de talent show-uri, când intră cineva, în primele cinci secunde îți dai seama dacă e făcut sau nu pentru meseria aia. Ei, așa am zis și eu, hai să nu exagerez, că poate râd actorii ăștia de mine.
Îmi pare rău pentru ce se întâmplă în trupa Iris, unii membri nu au crezut în ea cu adevărat
R: Acum mulți ani ați cântat în trupa Iris..
D.B: Am cântat și-n trupa Iris, am cântat și în Blitz, Incognito, am cântat în multe trupe.
R: Cum vi se pare scandalul de acolo?
D.B: Îmi pare rău că se ceartă aiurea, îmi pare rău că.....Trupa Iris a fost un simbol pentru România și în anii de atunci și acum. Pentru mine a fost o școală extraordinară. Acolo am învățat foarte multe din lucrurile pe care le știu și acum, pe care le folosesc și acum. Îmi pare rău că unii dintre membri nu au crezut în Iris și în ce a însemnat Iris de fapt pentru muzica asta de aici. S-au certat aiurea și Iris, și Compact, și noi ne certăm, să nu înțelegeți acuma că la Holograf e așa... . Dar suntem suficient de inteligenți ca să trecem peste momentele de genul ăsta și să mergem mai departe. Înainte de toate suntem prieteni foarte buni și împărțim totul. De multe ori, fostul nostru impresar, Aurel Mitran, ne spunea: "Băi băieți, sunteți prea deștepți pentru meseria asta! Toți aveți facultăți, aici nu e... aici e cu coasa dacă vii!"
Ce i-a prezis o chinezoaică
R: Ați vorbit și de momente grele ale trupei, dar care a fost cel mai greu moment din viața dumneavoastră?
D.B: Din viața mea? Multă lume a considerat, mă rog, televiziunile, momentul în care m-am operat la gât. Aveam o bucățică de grăsime la gât care putea să se ducă la creier. Și am zis mai bine mă operez. Și a fost o hotărâre personală, ceea ce s-a întâmplat apoi a fost mai greu, pentru că nu am mai putut să cânt vreo cinci luni. Și o doamnă chinezoaică, profesor în acupunctură, mi-a spus: "Ținți luni!" Ținți luni au fost, vocea și-a revenit după cinci luni pentru că nu era tăiat nervul, era doar ceva blocat acolo și vreau să îi mulțumesc încă o dată profesorului Popa de la Spitalul Bagdasar, el a fost cel care s-a uitat așa la mine, mi-a dat un medicament și mi-a zis: "Dacă în opt ore nu-ți revii, ești praf!"
R: V-a fost vreo secundă teamă că nu veți mai cânta?
D.B: Nu, era o chestie neplăcută. Sincer, eu renunțasem la ideee, după vreo patru-cinci luni nu se mai reface, asta e!, și începusem să mă gândesc la cu totul și cu totul alte meserii, pentru că nu aveam de gând să depun armele și să stau așa, într-un pat și să mă uit pe pereți. Sau să trăiesc din gloria apusă. Și în momentul ăla s-a produs declicul. Noroc!
R: Care a fost cea mai mare minciună care s-a spus vreodată despre dumneavoastră?
D.B: Nu știu să vă spun, că la câte s-au zis!
R: V-au fost trecute prin viața personală multe personaje feminine...
D.B: Da, au fost și acum... multe au decedat, nu, vreau să spun că unele încearcă să se agațe cu dinții de viață și nu e bine să faci lucrul ăsta, lasă viața să te ducă în direcția în care vrea, trebuie până la urmă să o și părăsim, așa cum fatalmente se întâmplă. Dar ce să vă spun, lucruri neadevărate... Nu știu. Știți ce mă afecta? Mă afectau știrile despre copiii mei, când se spuneau tot felul de tâmpenii și atunci alea nu erau neapărat niște adevăruri, erai niște picanterii numai ca să...
R: Dar știrile în care erați asociat cu vreo doamnă sau domnișoară...
D.B: Sunt adevărate toate. Deci nu am mințit niciodată, toate flagranturile care mi s-au organizat, totul este adevărat.
R: Ce urmează pentru Holograf?
D.B: Pentru Holograf urmează un concert foarte important, chiar acum luni. Se întâmplă după fix 20 de ani de la primul concert unplugged. Și pentru noi înseamnă foarte mult, pentru că suntem în aceeași formulă, încă suntem în viață. Va fi la Teatrul Național din București, într-o atmosferă zic eu foarte, foarte bună, iar felul în care încercăm să interpretăm lucrurile iarăși va fi deosebit, pentru că vor fi instrumente reci, îi avem invitați pe Marius Bațu și pe Adrian Naidin, violoncelistul, o să vă placă foarte mult.
Tot timpul îmi vine să mă las
R: V-ați gândit vreodată să vă lăsați?
D.B: Tot timpul mă gândesc să mă las. M-am săturat! Să plec, dar să nu plec singur pe o insulă pustie. Aș lua un vapor întreg. Dar acum că a murit Hugh Hefner (fondatorul Playboy, n.red.), pe cine să mai găsești la ranch-ul lui?
R: Ultima întrebare, cred. E ceva dincolo de nori?
D.B: Măi, să știi că e. Raza aia de lumină m-a făcut să trăiesc până astăzi, când vorbim noi doi, raza aia m-a dus mai departe.
R: E ceva și dincolo de muzică, pentru țara asta, spre exemplu?
D.B: Nu știu, țara asta mă intrigă și acum, o iubesc necondiționat, mama, ardeleancă, tata, bucureștean, nu am reușit niciodată să mă desprind de ea.
R: Dar de obosit vă obosește?
D.B: Ohoho! Mă obosește rău, pentru că mi-aș fi dorit.... În 1980, mama s-a dat peste cap, mi-a făcut rost de un pașaport și m-a trimis Afară, în Austria, Germania, am stat vreo trei luni. Deci...veneam din viitor. Nu am putut atunci să rămân, dar am văzut ce înseamnă un trai civilizat, ce înseamnă societatea capitalistă în comparație cu întunericul de la noi. Și mi-am sperat după '89, alături de colegii mei, că lucrurile se vor întâmpla pentru România mult mai repede. Nu a fost să fie așa și asta e marea mea decepție.
R: Ei cum ar fi sunat "Ochii tăi" în germană?
D.B: Am cântat nu "Ochii tăi" am cântat "Umbre pe cer" în germană și era să luăm și un premiu, în comunism, la Dresda, se numea Mitt liebe fur euch. Adică "Cu dragoste, pentru voi".
R: Vă mulțumesc mult de tot!
