În rubrică „Pe Cuvânt”, de vineri, facem un pic de etimologie, iar cuvântul ales este unul frumos și important: „inimă”! Iată de unde provine și ce însemna strămoșul lui înainte să ajungă în română.
„Inimă” vine din latină, de la „anima” care înseamnă „suflet”, „suflare”, și a fost moștenit în acest sens și în limbile romanice:
Lat. animă
Ro. inimă
Fr. ame
Sp. alma
În română sensul cuvântului care în latină înseamnă „suflet” s-a păstrat mai degrabă în derivatul „inimos”, „care pune suflet” și în expresii precum „fără inimă” sau „a nu își face inimă rea”, adică „a nu își amarâ sufletul”.
Pentru că „anima” din latină a ajuns să semnifice în română organul anatomic, cuvântul care însemna în latină „inimă”, adică„core”, nu s-a mai transmis în română ca un cuvânt moștenit dar există în alte libi românice precum franceza și italiană.
Haideți să vedem și cum s-a produs evoluția:
Lat. anima < Rom(veche) inemă < inimă
La un moment dat inimă a dezvoltat și sensul de stomac, precum în expresia „pe inimă goală”
Este minunat că în română, „inimă” care provide din latinul „anima” și însemna „suflet”, semnică și organul anatomic, și sufletul, ba însemnă chiar și stomac. Noi avem același cuvânt și când spunem „îi bate inima foarte repede”, și când spunem „are o inimă bună”, adică un suflet bun.
