Kosovo a devenit duminică cel mai nou stat de pe harta lumii, sub supravegherea Uniunii Europene. Parlamentul de la Pri¨tina a programat prin vot independenţa, unilateral, fără avizul oficial al vreunui organism internaţional, cu o Serbie dispusă să accepte aproape orice, mai puţin renunţarea la provincia Kosovo. Premierul kosovar Hashim Thaci declara sâmbătă, 9 februarie, că acel sfârşit de săptămână este ultimul dinaintea declarării independenţei, şi iată că mai-marii de la Pri¨tina s-au ţinut de cuvânt. ?Am stabilit o dată?, spunea premierul. ?Dar motivul pentru care nu o anunţăm este că în prezent, continuăm să aşteptăm sprijin şi recunoaştere din partea altor state UE. Atâta vreme cât avem 100 de ţări care ne sprijină, putem merge înainte, şi pot spune că acesta este ultimul week-end înainte ca provincia Kosovo să îşi declare independenţa?.
La Belgrad domneşte nemulţumirea. Guvernul sârb a depus o notă de protest faţă de decizia UE de a trimite o misiune în Kosovo care să asiste noul stat în primii paşi pe calea independenţei. Oficialii guvernului sârb au declarat că e o ruşine faptul că Uniunea Europeană acceptă independenţa provinciei Kosovo, considerată de Belgrad o parte integrantă a Serbiei. Biserica sârbă cere declanşarea stării de război, iar la Belgrad, locuitorii au demonstrat împotriva pierderii Kosovo. De altfel, joi, guvernul sârb a decis să anuleze în avans proclamarea independenţei Kosovo. ?Acţiunile şi activităţile autorităţilor interimare din Kosovo care proclamă independenţa unilaterală sunt anulate întrucât acestea încalcă suveranitatea şi integritatea teritorială a Serbiei?, se precizează în comunicat.
Această decizie are în principal un caracter simbolic, menit să arate că Serbia refuză să renunţe la suveranitate, însă nu are, în mod evident, nici o consecinţă asupra deciziei liderilor kosovari. În acelaşi timp, guvernul sârb a decis să anuleze ?orice decizie a instituţiilor Uniunii Europene de a trimite o misiune în Kosovo. (...) Aceste decizii nu au nici o bază legală şi nu impun obligaţii Serbiei faţă de Uniunea Europeană sau de oricine ar fi însărcinat să le aplice?, se arată în acelaşi document. Proclamarea independenţei Kosovo reprezintă ?o secesiune violentă şi unilaterală a unei părţi din teritoriul Serbiei şi de aceea este nulă şi neavenită?, precizează comunicatul Guvernului sârb. Serbia va folosi toate mijloacele legale şi diplomatice pentru a-şi apăra suveranitatea şi integritatea teritorială. ?Repet. Vom reacţiona, nu declanşând un război, dar folosind instrumentele legale şi diplomatice?, a declarat Boris Tadici, preşedintele Serbiei.
Pentru cei 100.000 de etnici sârbi care trăiesc în Kosovo, viitorul stă sub semnul incertitudinii. Ei sunt însă hotărâţi să nu părăsească locul în care s-au născut. Naţionaliştii sârbi văd Kosovo ca pe leagănul istoric medieval al religiei şi statalităţii sârbeşti, iar tensiunile interetnice s-au intensificat în Serbia, în aşteptarea declaraţiei de independenţă.
Serbia like Nokia, Every Day Smaller and Smaller
Marile state europene sunt aproape convinse că independenţa provinciei este singura soluţie, dincolo de zbaterile Serbiei, refuzul categoric al Rusiei (care se teme de nelinişte în comunităţile din Caucazul rus), Ciprului şi dezacordul României, Slovaciei, Spaniei sau Greciei, în absenţa unei rezoluţii a Consiliului de Securitate al ONU. Nu este greu de înţeles motivul rezervelor acestor state, pentru care integritatea teritorială a fost ştirbită sau grav ameninţată, de-a lungul istoriei şi care au probleme similare cu regiuni în care locuiesc minorităţi. Discuţiile despre Kosovo capătă o rezonanţă deosebită şi în capitala Belgiei, ameninţată ea însăşi de despărţirea între flamanzi şi valoni. Bulgaria a anunţat că nu se va grăbi să recunoască independenţa Kosovo. În România, câţiva membri ai Uniunii Democrate a Maghiarilor din România şi-au declarat deja satisfacţia. Doi politicieni - deputatul UDMR de Covasna, Antal Arpad Andras, şi europarlamentarul Sorgior Csaba - au anunţat deja că vor merge duminică la Priştina ca să salute independenţa.
Un fel de şantaj la nivel înalt
Preşedintele francez Nicholas Sarkozy a dat de înţeles Serbiei, în cadrul Consiliului European de iarnă din decembrie de la Bruxelles, că are un viitor în Uniunea Europeană, dacă va respecta drepturile omului şi independenţa Kosovo. Deosebit de jignită, Serbia a respins oferta. Sondajele arată că 70% dintre sârbi agreează aderarea ţării lor, dar există pericolul real ca această atitudine să se schimbe dacă UE va permite dezlipirea provinciei Kosovo.
Tentativele de consens
Occidentul este nevoit să meargă acum pe acest drum inevitabil şi plin de riscuri. Conflictul ar putea diviza Europa, iar o soluţie de compromis agreată şi la Belgrad, şi la Pri¨tina nu a putut fi găsită în luni şi luni de negocieri. Cele 13 luni de discuţii mediate de negociatorul ONU pentru Kosovo, finlandezul Martti Ahtisaari, fost preşedinte, şi de adjunctul său, austriacul Albert Rohan, nu au adus cele două părţi mai aproape de un acord. Acest lucru se datorează în special respingerii deschise de către Belgrad a declarării independenţei provinciei, în baza legislaţiei ONU şi a Actului Final din 1975 de la Helsinki privind nemodificarea graniţelor ţărilor europene.
Documentul propus acum un an de Emisarul special al ONU în Kosovo, Martti Ahtisaari, a prezentat o soluţie care ar fi acordat provinciei Kosovo unele atribute ale statelor suverane. Între restricţii: interdicţia de a avea o armată proprie şi de a putea decide alipirea la o altă ţară ? ştim bine că ar fi vorba de Albania. Ahtisaari susţinea o perioadă de tranziţie către o independenţă ?condiţionată? a provinciei. În această perioadă, provincia ar fi beneficiat de o autonomie maximală, dar nu ar fi avut armată şi nici statut de membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Potrivit planului ONU, Kosovo ar fi avut propriile simboluri naţionale, incluzând un drapel şi un imn care să reflecte caracterul multietnic al provinciei. Guvernul sârb nu este de acord sub nicio formă cu independenţa Kosovo, propunând iniţial o ?largă autonomie? comunităţii albaneze şi insistând pentru menţinerea a ceea ce un diplomat numea ?o membrană a suveranităţii sârbe?.
Uniunea Europeană, pregătită să preia comanda pentru trasarea viitorului provinciei Kosovo
După aşteptatul anunţ al Pri¨tinei de fixare a ?zilei independenţei?, Uniunea Europeană demarează misiunea celor 1800 de poliţişti, magistraţi, procurori şi oficiali din domeniul vămilor, care să îi îndrume pe kosovari pe drumul ales. Misiunea ONU, prezentă în regiune de nouă ani, va fi înlocuită de un Birou Civil Internaţional, condus tot de UE. Detaliile referitoare la desfăşurarea celei mai mari operaţiuni de management al crizelor din istoria Uniunii Europene rămân în sarcina miniştrilor de Externe. Chiar şi Ciprul, una dintre puţinele naţiuni care se opun recunoaşterii unei declaraţii unilaterale de independenţă din partea Kosovo, ar putea susţine măsura. Ministrul român de Externe şi-a exprimat şi el sprijinul pentru planificata misiune europeană. Proaspăt preşedinte semestrial al UE, Slovenia vrea să transforme zona Balcanilor de Vest într-o zonă ?stabilă şi previzibilă, chiar plictisitoare?. Uşor de zis, greu de făcut, într-o problemă care a epuizat negociatorii.
Amintind temerile, exprimate mai ales de Rusia, că orice formă de independenţă acordată provinciei Kosovo ar putea duce la o amplificare a tensiunilor separatiste din lume, UE susţine că ?soluţia propusă pentru Kosovo nu va crea un precedent în dreptul internaţional?. Explicaţia constă - conform documentului - în faptul că ?provincia Kosovo, care se află din 1999 sub mandat ONU, nu are o situaţie comparabilă cu aceea din alte regiuni în conflict care nu sunt administrate de Naţiunile Unite?.
60% dintre sârbii din Kosovo nu ar părăsi provincia, în cazul în care ar fi proclamată indepedenţa, potrivit unui sondaj realizat în decembrie 2007. În acelaşi timp însă, 80% dintre etnicii sârbi din Kosovo consideră că o proclamare a independenţei provinciei este complet inacceptabilă. Cei mai mulţi dintre ei susţin că cel mai bun rezultat al negocierilor ar fi ca provincia să rămână în cadrul Serbiei, într-o formă de autonomie. Aproape jumătate dintre cei intervievaţi cred că statutul provinciei Kosovo este o problemă care trebuie soluţionată urgent. De teamă că independenţa provinciei ar putea deveni realitate, la opt ani de la bombardamentul NATO, există însă şi sârbi minoritari care se grăbesc să îşi vândă casele şi să plece din zonă. Mai mult, unii sârbi îşi dezgroapă morţii de teamă că cimitirul va fi distrus de albanezi. Ca atare, oamenii mută rămăşiţele rudelor în Serbia.
Cine adună resturile de la masa învingătorilor
Una din temerile exprimate de-a lungul negocierilor soldate mereu cu eşecuri este utilizarea mişcării pentru independenţă a kosovarilor ca exemplu pentru alte mişcări separatiste. Ca atare, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) a anunţat în mai multe rânduri că nu va permite stabilirea de paralele între Kosovo şi Transnistria, iar soluţia negociată pentru provincia separatistă sârbă nu va putea fi utilizată drept precedent în cazul conflictelor îngheţate. Oficialii OSCE se pronunţă doar în favoarea reluării negocierilor în problema transnistreană, cu respectarea principiilor suveranităţii şi integrităţii. Republica separatistă, cu o importantă populaţie rusă, şi-a proclamat unilateral independenţa de Republica Moldova după destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991.
La fel, în întâmpinarea posibilelor acuzaţii de separatism, la noi, Laszlo Tökes dă asigurări că maghiarii din Transilvania nu doresc independenţa, ci ?doar mai multă autonomie?. Eurodeputatul român subliniază că situaţia din Kosovo nu va crea un precedent periculos pentru România. ?Chiar dacă maghiarii au reuşit să facă parte din guvernul central, Bucureştiul face totul pentru regiunile românilor, uitând adesea de Transilvania?, a declarat el. Afirmaţiile eurodeputatului au venit ca reacţie la declaraţiile senatorului italian Francesco Cossiga, care avertiza că proclamarea independenţei Kosovo în mod unilateral va avea un efect domino în multe regiuni europene, ?aruncând Uniunea Europeană în haos?.
Iată cum se poate legaliza un act de violenţă şi transforma un act de forţă, de 78 de zile de bombardamente, într-un izvor de drept internaţional. Ca şi consfinţirea dreptului la autodeterminare teritorială pe criterii etnice, ceea ce prezintă temei de îngrijorare pentru ţările cu puternice minorităţi maghiare, precum România sau Slovacia, şi ţări care se confruntă cu un naţionalism secesionist precum Spania în regiunea catalană sau bască. Întreaga situaţie creată pune Uniunea Europeană în faţa celei mai mari provocări cu care s-a confruntat până la momentul actual.
Ţarul Putin comandă în regiune
Vladimir Putin susţine Serbia până în pânzele albe. Nu se ştie foarte clar dacă o face din convingere sau pentru a arăta că încă face legea în Balcani. În orice caz, el aminteşte ori de câte ori poate că pericolul unui Kosovo independent este mai mare decât îşi poate imagina Occidentul şi, din acelaşi motiv, a şi blocat rezoluţia ONU cu privire la o independenţă ?sub supraveghere?, aşa cum a elaborat-o Martti Ahtisaari, negociatorul ONU pentru Kosovo. Nici Cecenia, punct fierbinte în agenda lui Putin, nu vine cu semne bune.
Uniunea Europeană a ajuns în centrul dezbaterilor tocmai în urma rolului jucat de Rusia şi de Statele Unite în această problemă. Moscova ameninţă cu exercitarea dreptului de veto în cazul oricărei rezoluţii care ar acorda independenţă provinciei Kosovo fără acordul Serbiei. În acelaşi timp, Washington pledează pentru recunoaşterea unei independenţe declarate unilateral de către albanezii din provincie. O troică internaţională de mediatori ? SUA, Rusia şi UE ? a încercat să obţină un acord între cele două părţi până la 10 decembrie 2007, fără succes, după cum s-a putut vedea.
În ceea ce priveşte atitudinea SUA cu privire la statutul provinciei Kosovo, Kurt Volker, subsecretar de Stat adjunct pentru Afaceri Europene, afirma că, dacă între Belgrad şi Pri¨tina nu va fi realizat nici un acord, iar provincia îşi va declara independenţa, Statele Unite vor recunoaşte ?independenţa provinciei Kosovo (...), deoarece este singura rezolvare pentru Balcani?. Şeful diplomaţiei sârbe, Vuk Jeremic, a apreciat că aceste afirmaţii reprezintă ?o lovitură pentru negocieri? şi nu contribuie la buna desfăşurare a procesului.
Nu a fost prima afirmaţie de acest gen din partea unui oficial american: fostul ambasador al Statelor Unite ale Americii, Richard Holbrooke, estima că, dacă Rusia va recurge la dreptul său de veto la Naţiunile Unite faţă de independenţa Kosovo (ceea ce s-a şi întâmplat), Washingtonul va recunoaşte imediat independenţa provinciei sârbe. În replică, ministrul suedez de externe, Carl Bildt, a respins imediat acest demers, acuzându-l pe Richard Holbrooke că ?se joacă cu focul?.
Cine conduce Kosovo
Preşedintele acestui stat se numeşte Fatmir Sejdiu, iar şeful guvernului său, proaspăt ales, este fostul lider al gherilelor albaneze UCK, Hashim Thaci, al cărui formaţiune a obţinut cele mai multe voturi. La Belgrad, fostul luptător rebel este privit ca un criminal de război şi orice înţelegere cu el este, cel puţin deocamdată, exclusă.
KOSOVO. Puţină istorie
Kosovo, în sârbă Косово и Метохија / Kosovo i Metohija şi în albaneză Kosovë / Kosova a fost, până duminică, o regiune autonomă din sudul Serbiei, aflată sub administraţia ONU de aproape nouă ani. Statutul său este disputat de ani de zile între populaţia majoritar albaneză, susţinătoare a separatismului, şi guvernul Serbiei. Aproximativ 10% din populaţia provinciei este de etnie sârbă, restul fiind albanezi. Kosovo este administrat de ONU din 1999, după bombardamentele NATO întreprinse în scopul de a pune capăt politicii violente duse în Kosovo de regimul preşedintelui Iugoslaviei, Slobodan Miloşevici.
1998-1999
Originea tuturor acestor conflicte este însă mult mai veche. În urma Tratatului de Pace de la Paris, care a marcat finalul Primului Război Mondial, s-a constituit Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, unde sârbii aveau rolul predominant. Amestecul de etnii, culturi, religii, şi-a spus cuvântul, iar tensiunile nu au dispărut niciodată. Din 1945, Partidul Comunist a preluat puterea, Iugoslavia a încetat să mai fie o monarhie, iar Iosip Broz Tito a condus cu mână de fier până la moartea survenită în 1980. Pe timpul vieţii lui Tito, tensiunile etnice au fost ţinute în frâu, acordându-se o serie de autonomii provinciilor Kosovo şi Voivodina, şi procedându-se la descentralizarea autorităţii. Moartea lui Tito, pe fundalul agravării situaţiei economice interne, a contribuit la dispariţia acestui echilibru fragil.
Astfel, din 1989, Kosovo a încetat să mai fie o provincie autonomă, generându-se astfel tensiuni mai puternice între etnicii albanezi şi autorităţile sârbe. Nouă ani mai târziu, după ani de confruntări interetnice sângeroase în Croaţia, Slovenia, sau Bosnia-Herţegovina, se acutizează starea tensionată existentă şi izbucnesc revolte ale etnicilor albanezi care urmăreau obţinerea independenţei Kosovo faţă de Belgrad. Pe teritoriul provinciei Kosovo, lupta armată împotriva poliţiei şi armatei sârbe de către ?Armata de Eliberare din Kosovo? (UCK) şi revendicarea imediată a independenţei, a creat un nou focar de instabilitate în Balcani. Atunci, în urma confruntărilor au murit peste 1500 de albanezi, iar peste 400.000 s-au refugiat în Muntenegru, Albania şi Macedonia.
Regimul lui Slobodan Milosevic a continuat operaţiunile de anihilare a UCK, iar în aceste condiţii, Consiliul Nord Atlantic a hotărât să intervină pentru rezolvarea crizei şi menţinerea stabilităţii. Iugoslavia a acceptat o misiune de monitorizare, în urma rezoluţiei ONU nr. 1199 din 23.09.1998, care solicita Iugoslaviei oprirea imediată a luptelor, retragerea forţelor din provincie, iar UCK încetarea activităţilor teroriste şi începerea de tratative pentru găsirea unei soluţii negociate a conflictului. O lună mai târziu, a fost înfiinţată sub egida OSCE misiunea KVM (Misiunea de Verificare din Kosovo), cu sarcina să urmărească încetarea focului, deplasarea forţelor militare şi paramilitare şi respectarea drepturilor omului. Misiunea a acţionat în Kosovo până în 20 martie 1999 când, datorită reluării conflictului între etnicii albanezi şi autorităţile sârbe, a fost retrasă.
În 1999, imaginile care arătau mii de refugiaţi albanezi - femei, copii, bătrâni - părăsind ţara pe jos sau în remorci de tractoare, au făcut înconjurul lumii. Milosevic şi ai săi sunt vinovaţi pentru orchestrarea deportării a peste 800.000 de albanezi, în timpul crizei care a provocat intervenţia NATO asupra Iugoslaviei. Rechizitoriul include persecuţii, violuri, torturi fizice, jafuri, distrugerea proprietăţii, a locaşurilor religioase, crime, deportări şi transferuri forţate, toate comise în prima parte a anului 1999.
La scurt timp după retragerea ei, NATO a început operaţiuni aeriene împotriva Iugoslaviei. Timp de 78 de zile, forţele aeriene ale NATO au efectuat 38.000 de misiuni, dintre care 10.000 de raiduri de bombardament (iniţial împotriva obiectivelor militare, apoi extinse şi asupra instalaţiilor industriale şi infrastructurii iugoslave) şi 2700 de misiuni împotriva apărării antiaeriene sârbe, angajate în conflict cu gherilele albaneze. Întreprinse fără vreo decizie a Consiliului de Securitate al ONU, condamnate de Rusia şi China, operaţiunile au reprezentat prima intervenţie militară din istoria NATO. Dacă forurile NATO au recunoscut pierderea a numai două aparate de zbor, fără a deplânge dispariţia vreunui militar, bombardamentele au provocat 545 de morţi în rândul armatei iugoslave şi 2000 de victime în rândurile populaţiei civile. Importante distrugeri de bunuri, uzine, rafinării, poduri, implicit paralizarea traficului fluvial pe Dunare au afectat sever economia iugoslavă. În cele din urmă, Milosevic, lipsit de sprijinul Moscovei încheie un acord la Kumanovo, în iunie 1999, ce pune capăt operaţiunii NATO.
Rezoluţia ONU 1244 din 10 iunie 1999 prevede staţionarea unei forţe internaţionale în Kosovo (Kosovo Force - KFOR), care a asigurat trecerea la starea de pace şi protecţia celor aproape 1 milion de refugiaţi albanezi reîntorşi; s-a garantat, într-o anumită măsură, şi revenirea refugiaţilor sârbi, apreciaţi între 70.000 şi 100.000.
După cinci ani de calm relativ, confruntările au reizbucnit în 2003 - 2004, punând uneori în dificultate forţele NATO şi poliţia internaţională. Trupele au fost luate prin surprindere de noi incidente violente, la Mitrovica, în apropiere de Pri¨tina. Peste 4000 de sârbi şi ţigani şi-au atunci abandonat localităţile. Forţele NATO, cu întăriri de peste 3000 de oameni, au restabilit în final ordinea. Consiliul de Securitate al ONU a condamnat acţiunile antisârbeşti, la care au participat peste 50.000 de albanezi. Aceste revoltele au evidenţiat însă riscurile tergiversării, afectând cauza albanezilor pe plan internaţional, iar proiectul unei societăţi multietnice a început să fie pus sub semnul întrebării. Planul detaliat al ONU (din 29-30 martie 2004) a acordat o mai mare importanţă respectării drepturilor minorităţilor şi întoarcerii refugiaţilor.
Ethnic Kosovo
În acest context, Occidentul nu este deloc deschis opţiunii ca provincia Kosovo să revină sub controlul Serbiei. Iar începând cu anul 2005, definirea statutului provinciei Kosovo a reprezentat una dintre cele mai arzătoare probleme de pe agenda de securitate a Europei de Sud-Est. Politicienii albanezi militează pentru obţinerea independenţei, în timp ce Belgradul şi minoritatea sârbă se opun secesiunii sau acceptă, în cel mai bun caz, un partaj. Sârbii consideră Kosovo ?sanctuar naţional?, albanezii invocă dreptul la autodeterminare, iar radicalii socotesc provincia indispensabilă.
GALERIE FOTO: Kosovo în imagini
KOSOVO. O ISTORIE SÂNGEROASĂ
Ella Moroiu, Antena 3.ro
