Ar fi putut avea lumea la picioare. Dar au ales să lupte pentru România. Şi s-au ales cu ignoranţa unei lumi întregi şi boli care i-au transformat în prizonieri ai propriilor case. Doi dintre cei mai mari campioni la box pe care i-a avut vreodată România îşi duc bătrâneţea într-o uitare totală. În rândurile de mai jos, o poveste dramatică despre doi campioni neînvinşi în ring, dar doborâţi de sistem.
E paralizat. Copii nu are. Din casa nu a mai iesit de patru ani. Blocul în care locuieste nu are lift şi cine să-l ducă pe scări, în scaunul cu rotile? Dar nu de asta plânge. Plânge pentru că tocmai a aflat că marele sau adversar s-a stins.
“Mi-ai dat o veste foarte proastă. Sărăcuţu de el. Dacă aveam un frate, nu-l iubeam aşa cum l-am iubit pe Patterson ăsta”, a spus fostul pugilist Vasile Tiţa.
Vasile Tiţă are 82 de ani şi este cel mai în varsta boxer român. La Helsinki, în 1952, a ajuns pe podiumul olimpic şi a fost la un pas să urce pe cea mai înaltă treaptă. L-a învins în finala americanul Floyd Patterson, cel a cărui moarte o deplânge azi, cu tot respectul datorat unui campion.
A avut Alzheimer, boala uitării, o afecţiune de care suferă şi Vasile Tiţă, deşi el nu ştie. Bătrânul pugilist pare că s-a răzbunat pe lumea care i-a întors spatele, uitând şi el de ea. Mintea lui a rămas captivă în trecut, în amintirile unor ani de glorie, în care marele sportiv îşi incrucişa mănuşile cu titanii boxului mondial.
Povesteşte cu lux de amănunte ce a făcut acum cinci-şase decenii, dar uită ce i s-a intimplat ieri. Aşa că în fiecare dimineaţă ia de la început o carte, mereu aceeaşi de patru ani. O cronică a marilor boxeri ai lumii, printre care, la litera T, se afla şi Vasile Tiţă. De multe ori insa, epuizat, abandoneaza cititul inainte de a ajunge la pagina lui şi atunci, adoarme trist, crezând că pe el l-au uitat.
I-a ramas fair play-ul care îl caracteriza pe vremuri. Îi vorbeşte pe toţi de bine şi se întreabă, cu blândeţe şi interes, pe unde or fi toţi ai lui, dupa atâta vreme.
“Mircea Dobrescu, un boxer excepţional şi foarte conştiincios”, a spus Vasile Tiţa. Pe Mircea Dobrescu nu l-a mai vazut de şase ani. A fost şi el vicecampion olimpic. Aurul i l-au furat arbitrii, la Melbourne, în '56.
În ţară, în schimb, şi Tiţă şi Dobrescu erau de neînvins. Nici ei nu mai ştiu de câte ori au fost campioni naţionali. Iar dulcele gust al victoriei l-au simţit la propriu. “Atunci pentru titlu de campion naţional primeam o ciocolată, iar acum primesc milioane”, povesteşte Mircea Dobrescu, fost boxer.
Au cântat imnul României, au ridicat oameni în picioare şi au fost aplaudaţi la scenă deschisă. Mircea Dobrescu a rămas cu reputaţia şi satisfacţia personală că, în ring, n-a fost niciodată pus la pământ. Lovitura de graţie a venit însă mai târziu.
“Când am simţit că văd numai puncte am început să strig: Nu mai văd! Nu mai văd!”, spune fostul boxer Mircea Dobrescu.
O boala de ochi l-a facut KO. De un an de zile traieşte în beznă. “Soarta mea este pecetluită. Aşa am să mor. Am momente când îmi spun că decât să mă chinuiesc eu şi cei din jur, mai bine mi-ar lua viaţa şi gata”, spune fostul boxer. Peste celebritatea lui şi a lui Tiţă s-a aşternut un praf cântărit în decenii întregi de nepasare şi uitare.
“Lacrimile mele nu curg... Nu mai am lacrimi.... Nu mai ştiu când îmi vine să plâng, când nu... dar eu dacă nu pot să plâng, rămân aşa şi mă necăjesc pe moment, oftez mai multe nimic. Doamne întoarce-ţi vederea către mine, o rază de lumină să văd...”, a spus Mircea Dobrescu . Ca si Tiţa, nu e căutat, nici ajutat. “De când sunt orb nimeni nu mai ştie de mine”.
“Să nu primeşti tu un telefon de la clubul în care te-ai consacrat şi ai trăit 65% din viaţă”, a declarat Mioara Dobrescu, soţia lui Mircea Dobrescu.
Mircea Dobrescu îşi duce zilele într-un sat uitat de lume, captiv în universal lui care devine din ce în ce mai strâmt. Astăzi însă a acceptat o provocare pe care abia o aştepta. Să iasă din casă, să plece la Bucureşti, să reîntâlnească un prieten bătrân şi bolnav, pe care nu-l va mai putea vedea niciodată, dar căruia ii poate strânge încă o dată mâna.
Unul nu a văzut, celalălt nu-şi va aminti. Şi totuşi amândoi au înţeles că moartea nu vine cu vârsta, ci o dată cu uitarea. Un adversar cu care Mircea Dobrescu continuă lupta. Păşeşte intr-o lume pe care o cunoaşte mai bine decât pe sine însuşi. O recompune în minte după mirosuri, dupa pipăit şi după imaginile care i-au mai ramas în memorie. O întâlnire care îi înmoaie picioarele.
Pentru Leonard Doroftei, întâlnirea cu Mircea Dobrescu a venit ca o confirmare a temerilor proprii. Boala şi uitarea - o perspectivă pe care o contemplă cu tristeţe toţi cei care mai au astăzi legatură cu ringul, care ştiu ce înseamnă un campion adevărat şi de câta admiraţie s-ar bucura ei, în alte ţări.
Vasile Tiţa şi Mircea Dobrescu - încă doi mari campioni, rătăciţi într-un sistem meschin, fără inima, fără respect, fără interes. Doi luptători pe care viaţa nu i-a infrint, oricâte lovituri le-a dat. Dar pe care ii ingenunchează, umilitor, nedrept, aberant, indiferenţa noastră.
