Am înţeles abia atunci de ce era necesar un astfel de termen, pentru că practic, de acum încolo vom avea doar astfel de exponenti, posibilitatea ca o proporţie suficient de mare dintr-o generaţie să piardă sau să refuze abilităţile ce decurg din această familiaritate fiind nulă. Chiar dacă există deja destule curente care propovăduiesc întoarcerea la un stil de viaţă simplu, aceasta nu este posibilă decât la nivel de alegere personală, cu titlul de excepţie de la regulă şi fără vreo importanţă majoră din cauza factorului numeric.
Copiii nu se vor întoarce brusc către căutatul în dicţionare şi jocurile cu mingea în faţa blocului pentru simplul motiv că la ei circumstanţele sunt altele. Înainte de a face apologia propriei copilării, ar fi bine să ne gândim dacă modul în care ne petreceam timpul liber era ales sau impus de context. Oare dacă am fi avut la dispoziţie mijloacele de divertisment de astăzi, în completarea celor de atunci, am fi ieşit să ne jucăm de-a Raţele şi Vânâtorii sau ne-am fi orientat către un joc pe playstation?
Înainte de a demoniza accesul la informaţie trebuie să facem nişte diferenţieri. Accesul la informaţie de calitate este la fel de facil ca şi accesul la conţinut de calitate inferioară, fapt care mută discuţia în sfera modului în care este folosit un instrument şi a scopului pentru care este utilizat. Tehnologia în sine, la fel ca şi internetul, a adus clar mai multe beneficii, comparativ cu dezavantajele sale. Şi aceasta şi pentru că cele din urmă pot fi contracarate cu uşurinţă dacă se doreşte, printr-un demers educativ. Accesibilitatea informaţiei, diversitatea ei, posibilităţile infinite deschise sunt toate argumente solide în favoarea tehnologiei, pe care îndepărtarea de la valorile aşa-zis tradiţionale nu le pot contrabalansa. Libertatea de exprimare care a fost efectiv revoluţionată de aceste noi tehnologii a adus cu sine şi multă dezinformare, şi posibilităţi de manipulare în masă, însă toate la un loc nu pot anula legăturile care se facilitează prin aceste instrumente. Practic, pentru fiecare bilă neagră din dreptul tehnologiei există o variantă de contracarare – aplicaţii de restricţionare, proceduri de verificare şi aşa mai departe, împreună cu multe bile albe la nivel cultural şi formativ.
Ce este necesar în primul rând este să ne asumăm responsabilitatea. Până la urmă totul depinde de capacitatea noastră de a discerne corect, de a ne proteja şi de a-i proteja pe alţii. Un copil născut în aceste vremuri va fi un copil ce trebuie să înveţe, mai bine zis să fie învăţat, cum să gestioneze accesul la informaţie eficient, în propriul folos. Însă, până când va putea raţiona referitor la asta, obiceiurile sunt, parţial cel puţin, deja formate. Iar iluzia că l-ai putea ţine în vreun fel departe de lumea virtuală cu adevărat utopică. Ceea ce ar trebui să motiveze suplimentar o luare de poziţie este pericolul real pe care expunerea la tehnologie îl poate reprezenta pentru dezvoltare neurologică şi psihică a micuţilor.
Dincolo de faptul că în primii doi ani de viaţă se formează relaţiile de ataşament şi multe dintre tiparele comportamentale, această etapă stă sub pecetea influenţelor exterioare. Ştim deja că mintea copiilor învaţă prin observarea şi replicarea celor observate, însă mintea copiilor mici este influenţată chiar mai mult de atât. Studiile au demonstrat că expunerea la stimulii specifici device-urilor atrage după sine, în funcţie de durata şi recurenţa sa, o serie de efecte negative. Mai exact, există o formă de dependenţă generată de nişte mecanisme psihice de tipul stimul – răsplată. Creierul uman, fie el al unui adult sau al unui copil, produce o serie de substanţe, denumite neurochimicale şi corelate cu trăirile experimentate. Acestea ne influenţează comportamentul prezent şi viitor.
Ele sunt responsabile pentru asocierile inconştiente pe care le facem, pentru aşteptările pe care ni le autoimprimăm, pentru felul în care ne asumăm, voit sau nu, nişte automatisme. Copiii însă nu au capacitatea de a conştientiza consecinţele, învăţând fără a putea regla învăţarea. Tocmai din această cauză, există riscul major de a dezvolta adicţii. Neurologic vorbind, micuţii care sunt expuşi la conţinut mediatic, fie el de la tv sau alte device-uri, în cantităţi mari au deficit de atenţie, pentru că devin obişnuiţi cu schimbări rapide de conţinut, cu „instant gratification”, răsplata instantanee, pierzând orice control în ceea ce priveşte aşteptarea, răbdarea şi gestionarea plictisului. Tot din această cauză nu vor face singuri eforturi de asociere sau de căutare a unor soluţii alternative, aşteptând ca totul să le fie servit pe tavă. Le vor lipsi instrumentele cu ajutorul cărora să se poată concentra pe termen lung pe o sarcină sau un obiectiv punctual şi exerciţiul de imaginaţie care însoţeşte de obicei alte tipuri de conţinut, mai puţin cel video.
Din păcate, aceste efecte negative au un caracter cumulativ, care în cazuri din ce în ce mai dese rezultă într-o formă de autism tehnologic. Din cauza faptului că stimulii din device-urile moderne sunt extrem de agresivi, gradul de toleranţă al copiilor creşte, la fel si fascinaţia pentru ei. În timp, orice nu are culori foarte strălucitoare, zgomote asurzitoare sau multă mişcare devine pur şi simplu neinteresant şi implicit uşor de ignorat. Ca atare, copiii ajung să nu mai interacţioneze cu mediul înconjurător, indiferent de eforturile adulţilor.
Nu vor mai reacţiona la chemări, dialog, atingeri sau le vor refuza cu vehemenţă. De cele mai multe ori lucrurile nici măcar nu sunt observate până în această etapă, când întârzierile de limbaj şi lipsa de conexiune cu lumea exterioară, reală şi palpabilă, sunt deja instalate, iar remedierea este posibilă cu multe eforturi şi nici atunci cu garanţia unei reversibilităţi totale.
Copiii suferind de autism tehnologic au o afecţiune dobândită, nu născută, care, prin măsurile constante ale îngrijitorilor lor, poate fi depăşită. Recomandările au toate un numitor comun, acela de a exclude complet, cel puţin pentru o perioadă, orice fel de device din viaţa copilului, fapt care implică de fapt multe sacrificii din partea părinţilor, pentru că această limitare este valabilă şi pentru ei, scopul fiind acela de a obişnui copilul cu alte surse de informaţie şi distracţie, care împreună să îl ajute să se conecteze, deconecteze şi să evolueze.
Un copil ajuns în această situaţie, cu părinţi destul de conştienţi de pericolul reprezentat, va avea în primă fază o atitudine de protest vehement, care trebuie înţeleasă ca atare, cea mai la îndemână comparaţie fiind aceea cu o formă de sevraj. Ceea ce este esenţial este ca părintele să îşi păstreze calmul şi verticalitatea, să nu negocieze compromisuri, să găsească metode imaginative de a-l atrage pe micuţ şi a-i demonstra că există modalităţi diferite de a obţine aceeaşi satisfacţie ca şi cea a expunerii prelungite la stimuli. Procesul este unul de durată, anevoios la început şi cu posibile regresii sau stagnări temporare, dar care merită pe deplin, având în vedere rezultatele.
Ce se întâmplă adesea cu părinţii care sunt nevoiţi să ia o asemenea poziţie este un fenomen de antagonizare, în care device-urile devin un duşman redutabil, permanent exclus din viaţa familiei.
Ceea ce pare o decizie de neclintit la momentul respectiv este însă o himeră. Copilul care nu va avea acces deloc la astfel de mijloace de informare va purta un stigmat. Practic, din prea multă grijă de a-l proteja de o formă de excluziune socială, se ajunge la o alta. Copilul nu va avea niciun fel de bază de relaţionare cu cei din generaţia sa pentru că, ne place să credem sau nu, o mare parte din lucrurile pe care le au in comun indivizii sunt subiecte dintr-o agendă exterioară voinţei noastre.
Degeaba ne-am dori ca nişte preşcolari să discute despre lecturile lor sau alte preocupări culturale, ei tot Ninjago şi Eroi în pijamale ar prefera. Un micuţ care nu are idee despre subiectele comune celor de vârsta lui nu va putea implicit nici să participe la jocuri, fiindcă ele sunt mereu imitative. Nu va comunica eficient cu ei, nu va fi angrenat în activităţi şi nu se va dezvolta firesc.
Tehnologia este o armă cu două tăişuri, iar orice măsură radicală, atâta timp cât nu este impusă din punct de vedere medical, nu va avea strict efectul scontat, ci vine la pachet cu o serie de consecinţe. Tocmai de aceea este necesar un echilibru, cu toate ajustările ulterioare care derivă din el. Mai mult decât atât, trecutul recent a demonstrat că tehnologiile se insinuează în viaţa noastră şi chiar se impun, fără ca dreptul nostru de veto să mai aibă valabilitate. Perioada pandemiei a dovedit că uneori lucrurile nu sunt în controlul nostru, iar dependenţa de sursele de informare este una majoră, nu doar la nivel de comunicare, ci şi la nivel funcţional. Şcoala online a fost o piatră de încercare pentru toţi deopotrivă, părinţi, copii, profesori.
Dincolo de investiţia presupusă, fie că te-ai decis pentru un laptop second hand depozitat pe undeva, cu cheltuieli zero sau te-ai apucat de research-uri temeinice începând de la o căutare google de tipul „calculatoare second hand Bucureşti”, continuând cu comparaţii online şi o comandă bine documentată de o valoare majoră, ajustările au fost mai mult decât bugetare. Au însemnat obişnuirea cu diverse platforme, adaptarea la un nou stil de lucru şi încercarea de a obţine cât mai mult dintr-un context atipic şi pe alocuri chiar aberant. Un copil care nu a mai avut de-a face cu astfel de device-uri a trebuit cu siguranţă să facă eforturi majore de aliniere la noile cerinţe, iar pe de altă parte un copil căruia îi sunt la îndemână va avea nu doar uşurinţa de a le folosi, ci şi scurtăturile necesare pentru a fenta o grămadă de limite.
Şi aici intervine din nou aportul esenţial al părintelui, care trebuie să ajute copilul din primul exemplu să depăşească obstacolele funcţionale şi să îl supravegheze pe cel din a doua situaţie pentru a-i limita derapajele. Copiii sunt vigilenţi, inventivi, adaptabili. Vor învăţa cum să gestioneze lucrurile în favoarea lor şi le vor specula. Sunt multe cazurile în care şcoala online devine complet ineficientă tocmai pentru că beneficiarii stăpânesc mai bine decât se crede tehnologia. Controlul parental, recomandat oricum în ceea ce priveşte accesibilitatea conţinutului, în context şcolar devine esenţial.
O ultimă componentă importantă este siguranţa. Mediul online are tenebrele lui, pe care nici măcar adultul nu le poate gestiona 100% şi care pentru copii sunt imposibil de intuit. Inocenţa lor îi apropie de nişte zone în care nu mai este vorba doar de influenţe nefaste, ci chiar de pericole vitale. Deschiderea copiilor este terenul prielnic de valorificat pentru o grămadă de rele intenţii, în care miza este mult mai mare decât informaţii care să folosească în vederea unor acte de înşelăciune sau altele asemenea.
Deşi unele lucruri par scenariu de film, ele se întâmplă lângă noi, pe tăcute, intrând în dosarele poliţiei, fără a ajunge vreodată în atenţia publică. Un copil abordat online de persoane cu alte interese poate fi victima unei răpiri sau a unor forme de abuz, fenomene grave, pe care doar atenţia sporită a adulţilor din jurul lui, împreună cu instrumentele special gândite pentru asta – aplicaţii mobile, funcţii dedicate ale unor programe, echipamente separate, le pot preveni sau, în cazuri mai nefericite, contracara.
Lumea virtuală este ceea ce o facem şi o lăsăm noi să fie. Ca multe alte apariţii din istoria omenirii, poate fi folosită în slujba binelui sau a răului. Dacă trendurile globale nu le putem influenţa, fiind prea mici, ar fi bine să facem lucruri în propria noastră sferă de interes, pentru a-i proteja şi ajuta pe cei dragi nouă.
