Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii: amintiri din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial ne-au rămas nenumărate mărturii. Oameni din toate categoriile sociale, implicați activ sau pasiv în război, au ținut jurnale în acele vremuri sau și-au scris memoriile după 1945 pentru a nu uita – și a nu-i lăsa pe alții să uite – lucrurile teribile la care au fost martori. Aceste mărturii vii, profund umane, ne aduc aminte că războiul n-a fost doar unul al strategiilor, al armelor masive sau al marilor generali de armată. Fiecare om, soldat sau civil, a suferit în acel război și viața i-a fost profund schimbată; ca să nu mai spunem că milioane de oameni și-au pierdut și viața. Și din partea acestora ne rămân mărturii: avem, spre exemplu, jurnale păstrate în lagăre de concentrare sau însemnările unui pilot kamikaze, care mărturisește că nu este fericit că trebuie să-și dea viața pentru împărat. Toți acești oameni au fost atrași cu forța într-un război care, de multe ori, nu era al lor, dar căruia au încercat să-i supraviețuiască. Unii au reușit; de la ceilalți, cei care au murit, nu ne mai rămân decât aceste cuvinte.

10. Michihiko Hachiya, Hiroshima, 6 august 1945
Am început să mergem, dar după 20 sau 30 de pași a trebuit să mă opresc. Nu mai puteam să respir, inima îmi bătea foarte tare, iar picioarele au cedat sub mine. M-a cuprins o sete copleșitoare și am implorat-o pe Yaeko-san să-mi găsească niște apă. Dar nu exista apă de găsit. După puțin timp forța mi-a mai revenit și am putut să continuăm drumul.

Eram încă gol, și deși nu simțeam niciun fel de rușine, am fost deranjat când am realizat că modestia mă părăsise... Progresul nostru către spital era interminabil de lent, până când picioarele mele, rigide de la tot sângele uscat, au refuzat să mă poarte mai departe. Forța, până și voința, de a continua m-au părăsit, așa că i-am spus soției mele, care era aproape la fel de grav rănită ca și mine, să continue singură. La asta ea a obiectat, dar nu exista altă alegere. Trebuia să meargă înainte și să găsească pe cineva care să se întoarcă după mine.
Mărturia lui Michihiko Hachiya datează din dimineața zilei de 6 august 1945, ziua în care asupra Hiroshimei a fost lansată prima bombă nucleară. Un sfert din populația orașului a pierit instantaneu în explozie, iar cei care au supraviețuit au fost expuși la un nivel extrem de periculos de radiații. La momentul acela, Michihiko Hachiya, care lucra la un spital, se afla acasă, la o distanță de circa 1.5km de centrul exploziei. Suficient de departe cât să scape cu viață, dar suficient de aproape cât să sufere răni grave. Forța exploziei a distrus hainele de pe el și i-a cauzat răni și arsuri foarte grave, mai ales pe partea dreaptă a corpului. Setea copleșitoare pe care o descrie în jurnal era chiar un efect al pierderii rapide a fluidelor din corp din cauza arsurilor.

Atât Michihiko, cât și soția sa au supraviețuit, iar jurnalul bărbatului a fost publicat la un deceniu după încheierea războiului.

9. Zygmunt Klukowski, doctor polonez, 21 octombrie 1942
De dimineața devreme până noaptea târziu, am fost martori la evenimente de nedescris. Soldați SS înarmați, jandarmi și „poliția albastră” au umblat prin oraș în căutare de evrei. Evreii au fost adunați în piață. Au fost scoși din casele lor, din hambare, beciuri, mansarde și celelalte locuri de ascunzătoare. Toată ziua s-au auzit sunete de împușcături. Uneori se aruncau grenade în beciuri. Evreii erau bătuți și loviți; nu se făcea nicio diferență între bărbați, femei sau copii mici.

Toți evreii vor fi împușcați. Între 400 și 500 au fost omorâți. Polonezii au fost obligați să-nceapă săprea mormintelor în cimitirul evreiesc. Din informațiile pe care le-am primit, 2000 de persoane sunt încă în ascunzători. Evreii arestați au fost încărcați într-un tren din gară pentru a fi mutați într-o locație necunoscută.

Continuarea pe historia.ro