În tradiţiile vechi româneşti, lumânarea de botez era împodobită cu flori, berbenoc, busuioc (mai cu seamă dacă se boteza o fată), şi înconjurată cu o crijmă (bucată de pânză nouă în care naşa înfăşură copilul la botez, după ce era scos din cristelniţă).
Se spunea că crijma trebuie să fie la fel de înaltă cât stătea omul cu mâna întinsă în sus şi că dacă această nu era dăruită de naş, copilul botezat risca să fie gol pe cealaltă lume. În Moldova, există obiceiul de a se pune la lumânare ceva alb (haina nevinovăţiei), un tul creţ sau un batist.
De asemeni, se credea că lumânarea dată de naşi la botez era zărită de aceştia pe lumea cealaltă, unde nu era soare. Nu întâmplător, exista credinţa că naşul lumina sufletele celor pe care îi cununa sau boteza. Totodată, exista tradiţia de a se merge de la botez cu lumânarea aprinsă până acasă. Dacă această se stingea pe drum, era semn rău, se vestea că nu avea să vieţuiască copilul botezat.
Continuarea, pe diane.ro.
