Acum aproape 2.500 de ani, atenienii au votat ca un catâr să fie hrănit și îngrijit pe cheltuiala orașului până la sfârșitul vieții. Animalul fusese eliberat după ani de muncă la construcția Partenonului, însă s-a întors din proprie inițiativă pe șantier și alerga pe lângă celelalte animale care urcau carele cu materiale pe Acropole, ca și cum le-ar fi încurajat. Povestea, păstrată de istoricul Plutarh, nu este doar o anecdotă savuroasă despre loialitate, ci și un argument etic despre felul în care ar trebui să ne purtăm cu cei care ne-au slujit o viață întreagă, fie ei oameni sau animale, scrie Greek Reporter.
În „Viața lui Cato cel Bătrân” (5.3), Plutarh scrie că atenienii și-au eliberat catârii cei mai harnici, lăsându-i să pască în voie. Unul dintre ei s-a întors însă și alerga pe lângă animalele care trăgeau carele până pe Acropole, uneori luând-o înainte, ca și cum le-ar fi încurajat. Impresionați, atenienii au votat ca animalul să fie întreținut pe cheltuială publică până la moarte.
Relatarea este o mărturie prețioasă pentru istorici despre locul acestui animal în tradițiile de construcție ale Atenei.
Acropola și povestea catârului
Textul grecesc antic numește clădirea Hekatompedon, termen redat prin „Partenon” în traducerea în limba engleză a lucrării. Această identificare leagă povestea de cel mai faimos templu al Atenei, însă formularea trebuie tratată cu prudență, pentru că pe Acropole au existat temple mai vechi, iar istoria construcțiilor de aici este complexă și în mare parte necunoscută publicului larg.
Partenonul a fost închinat Atenei, zeița protectoare a orașului. Construcția a început în anul 447 î.Hr., în cadrul programului de construcții inițiat de Pericle. Templul propriu-zis a fost ridicat până în 438 î.Hr., iar decorația sculpturală a fost finalizată în 432 î.Hr.
Monumentul a fost proiectat de arhitecții Iktinos și Kallikrates, iar sculptorul Fidias a supravegheat întregul proiect. Arhitectura sa din marmură pentelică a necesitat munca a numeroși artiști și meșteșugari de excepție.
Povestea catârului este importantă pentru că mută atenția de la aceste figuri celebre la animalele care cărau materialele în susul dealului.
În interiorul templului, sala principală, orientată spre est, adăpostea statuia din aur și fildeș a Atenei Parthenos, realizată de Fidias. O sală separată, în partea de vest, păstra obiecte prețioase și tributul strâns de la aliații Atenei din Liga de la Delos. Muzeul Acropolei precizează că o parte din acest tribut a contribuit la finanțarea programului de construcții al lui Pericle. Clădirea reunea astfel devotamentul religios al cetății, ambiția artistică și resursele financiare ale unui oraș puternic.
De ce a inclus Plutarh această anecdotă
Plutarh aduce în discuție povestea catârului atunci când critică obiceiul lui Cato de a-și vinde sclavii după ce aceștia îmbătrâneau în slujba lui. El susține că bunătatea trebuie să meargă dincolo de utilitate, inclusiv prin grija față de caii și câinii ajunși la bătrânețe.
„πλὴν τὸ τοῖς οἰκέταις ὡς ὑποζυγίοις ἀποχρησάμενον ἐπὶ γήρως ἐλαύνειν καὶ πιπράσκειν ἀτενοῦς ἄγαν ἤθους ἔγωγε τίθεμαι, καὶ μηδὲν ἀνθρώπῳ πρὸς ἄνθρωπον οἰομένου κοινώνημα τῆς χρείας πλέον ὑπάρχειν.”
„Consider însă că faptul de a-i folosi pe sclavi până la epuizare, ca pe niște animale de povară, pentru ca apoi să-i alungi și să-i vinzi la bătrânețe este semnul unui caracter peste măsură de aspru, care nu recunoaște între un om și altul nicio legătură în afară de utilitate.”
În acest context, generozitatea atribuită atenienilor îi oferă lui Plutarh un argument etic pentru a-și susține punctul de vedere. Interesul său pentru felul în care sunt tratate animalele dă sens poveștii: slujirea nu ar trebui să se încheie cu abandonul.
Versiuni înrudite, cu detalii diferite
Cercetătoarea britanică Jane Ellen Harrison menționează această poveste în lucrarea „Primitive Athens as Described by Thucydides”. Ea notează că și Aelian plasează episodul în timpul construcției Partenonului, citându-l pe Aristotel. Versiunea lui Aristotel, explică Harrison, se referă mai general la construcția unui templu din Atena.
Harrison discută și o versiune atribuită lui Tarantinos, în care un catâr extrem de bătrân este asociat cu construcția unui templu al lui Zeus. Ea pune la îndoială această identificare și consideră că Partenonul este cadrul mai probabil al poveștii.
Analiza ei privește amplasarea vechii fântâni Enneakrounos și arată cum o anecdotă despre un animal a putut deveni argument într-un domeniu cu totul diferit, precum topografia Atenei antice.
Harrison avertizează împotriva folosirii unei relatări care, în opinia ei, identifică greșit templul. Astfel, chiar cadrul poveștii devine parte a întrebării, alături de memorabila relatare despre generozitatea publică.
Aceste diferențe pot părea neînsemnate, dar sunt de fapt importante pentru a înțelege contextul surselor. Versiunile înrudite arată că povestea circula, însă ele nu ar trebui combinate într-o singură relatare sau tratate drept confirmări independente ale fiecărui detaliu. Întreținerea animalului pe cheltuială publică face parte din narațiunea lui Plutarh, însă circumstanțele istorice exacte rămân incerte.
