Mai erau patru minte până la sfârşitul finalei Cupei Mondiale din Mexic. Brazilia conducea cu 3-1 o echipă a Italiei epuizată după semifinala de poveste împotriva Germaniei. Nu mai exista niciun dubiu în privinţa învingătoarei, însă brazilienii nu puteau încheia competiţia decât după o fază memorabilă.
Sud-americanii au început o acţiune în preajma propriului careu, iar mingea a trecut pe la aproape toţi jucătorii, înainte de a ajunge la Pele, pe la 20 de metri de poarta squadrei azzurra. A urmat o pasă genială pentru Carlos Alberto, iar celebrul fundaş dreapta, pornit într-o cursă furibundă, a şutat cu sete la colţul lung.
Publicul de pe Azteca era în delir. Tocmai asistase la cel mai frumos gol înscris vreodată în finalele Cupei Mondiale. Apogeul celei mai bune echipe naţionale din istoria fotbalului.
ORGANIZAREA MONDIALULUI DE CĂTRE MEXIC, O DECIZIE NEPOPULARĂ
Mexicul a primit organizarea Cupei Mondiale din 1970 în luna octombrie a anului 1964, devenind astfel prima ţară din afara Europei şi a Americii de Sud care găzduia un turneu final. Decizia FIFA nu a fost însă deloc populară. Căldura sufocantă din timpul verii şi altitudinile înalte la care urma să se joace scădeau evident performanţele fotbaliştilor. Chiar şi aşa, va fi un campionat mondial cu un succes imens. Cel mai frumos din toate timpurile spun unii.
După ediţiile din 1962 şi 1966, dominate de tacticile defensive, pe platourile înalte ale Mexicului va reveni fotbalul spectacol. De asemenea, va fi cea dintâi Cupă Mondială pe care telespectatorii din toată lumea au putut să o vadă color.
Însă noutăţile nu s-au oprit aici. Pentru prima oară, antrenorii au putut face schimbări (până atunci jucătorii accidentaţi, obosiţi sau cei care nu dădeau randament nu puteau fi înlocuiţi), iar arbitrii pedepseau infracţiunile din timpul meciurilor cu cartonaş galben.
În preliminarii s-au înscris 75 de echipe, un nou record, care s-au luptat pentru a se alătura ţării gazdă şi Angliei, deţinătoarea trofeului, la turneul final.
Calificările pentru Mexic nu au fost lipsite de surprize, ba din contră, nume precum Portugalia, bronzul ediţiei anterioare, Franţa, Spania sau Argentina fiind eliminate.
Spre bucuria noastră, după 32 de ani de absenţă, România revenea la o Cupă Mondială. În acelaşi timp, Marocul devenea prima echipă africană de după Al Doilea Război Mondial care obţinea biletele pentru cea mai importantă competiţie fotbalistică.
DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Mexico City, Guadalajara, Leon, Puebla şi Toluca au fost cele cinci oraşe care au găzduit meciuri la Cupa Mondială din 1970. Sistemul de la ediţiile anterioare, patru grupe de câte patru cu primele două calificate în sferturi, s-a păstrat şi în Mexic. Marele şoc la tragerea la sorţi a reprezentat-o repartizarea în aceeaşi grupă a Angliei, campioana mondială, Braziliei, marea favorită, Cehoslovaciei, finalistă în 1962, şi României, considerată victimă sigură în această adevărată "groapă cu lei".
În mod previzibil, Pele şi ai lui au câştigat grupa cu punctaj maxim. Asta în timp ce englezii au tremurat serios înainte de a-i învinge pe tricolori în primul meci, apoi au avut nevoie de un penalty pentru a câştiga în faţa Cehoslovaciei, în jocul decisiv pentru calificarea în sferturi.
Nici în celelalte grupe nu a fost loc de surprize, favoritele reuşind să meragă mai departe. Spectacolul adevărat avea să înceapă abia din sferturile de finală, acolo unde a avut loc reeditarea finalei din 1966, Germania de Vest - Anglia. Naţionala antrenată de Alf Ramsey, devenit Sir după succesul de pe Wembley, a început perfect şi, în debutul părţii secunde, conducea deja cu 2-0. Se părea că nemţii trebuie să mai aştepte pentru a-şi lua revanşa. Nu s-a întâmplat asta, pentru că Beckenbauer a dat semnalul revenirii cu un gol în minutul 68, iar Uwe Seeler a împins meciul în prelungiri. De această dată,prelungirile au purtat noroc germanilor, care au marcat prin Gerd Muller şi au obţinut astfel calificarea în semifinale. În aceeaşi fază a competiţiei au mai avansat Brazilia, 4-2 cu Peru, Italia, 4-1 cu Mexic, şi Uruguay, 1-0 cu URSS.
Brazilia şi-a continuat marşul triumfal spre titlul mondial şi în semifinale, învingând cu 3-1 naţionala Uruguayului, după ce a fost iniţial condusă. Pentru celălalt loc în ultimul act, Italia şi Germania de Vest s-au confruntat într-o partidă devenită clasică şi de un dramatism ieşit din comun. Chiar şi acum, la 40 de ani de la acel moment, meciul respectiv continuă să fie considerat cel mai frumos din istoria Cupelor Mondiale. Iar jurnaliştii şi fanii nu se feresc să-l numească "Meciul secolului".
Într-o atmosferă care-i era în mod evident ostilă, din cauza faptului că eliminase Mexicul în sferturi, Italia a marcat prima, prin Boninsegna. Apoi, extrem de calculat, squadra azzurra şi-a ţinut adversarul departe de propria poartă, însă şi-a văzut munca stricată chiar de propriul antrenor, care l-a pauză l-a înlocuit pe Mazzola, cel mai bun om al său, cu Rivera, Balonul de Aur din 1969. Dar din acel moment, nemţii au început să preseze tot mai puternic. Eforturile le-au fost răsplătite abia în minutul 92, Schnellinger reuşind să egaleze când toată lumea se pregătea să anunţe victoria italienilor. Meciul intra în prelungiri, însă nimeni nu-şi imagina ce nebunie avea să urmeze.
Gerd Muller i-a adus pe germani în avantaj, însă Italia a întors rezultatul prin golurile lui Burgnich şi Riva. Acelaşi Muller şi-a păstrat echipa în meci, însă după numai un minut, Rivera a marcat golul care trimitea trupa lui Velccareggi în finală.
„Mai sunt zece minute de joc, dar de data asta, Destinul sau, cum îi spun mexicanii, la suerte e şi el obosit. Pe gazon aleargă 20 de umbre. Beckenbauer, care şi-a bandajat între timp braţul, pentru a evita şocurile - are umărul luxat - încearcă zadarnic să întoarcă soarta meciului. Ultimele secunde mi se par simbolice pentru forţa extraordinară a echipei vest-germane. Beckenbauer, cu braţul lipit de piept, sprintează, trece de doi adversari, dar eşuează în careu, dezechilibrându-se. Estadio Azteca îl aplaudă îndelung... Tribunele au o respiraţie grea. Consumul nervos e imens. Un ziarist mexican îmi spune că niciodată nu i-a fost oferit Mexicului un asemenea spectacol”, scria Ioan Chirilă despre ultimele minute ale unui duel care a intrat pentru totdeauna în istoria fotbalului. În amintirea acestui joc, la stadionul Azteca există o placă ce aminteşte tuturor că acolo s-a disputat "Meciul secolului".
Peste numai trei zile, Germania de Vest învingea Uruguayul în finala mică, scor 1-0, iar Gerd Muller, deşi nu a marcat în acest meci, a cucerit titlul de golgeter al turneului, cu 10 reuşite. După argintul din Anglia, germanii prindeau un nou podium la un campionat mondial, dar, mai mult decât atât, construiau o echipă care va obţine titlul suprem pe teren propriu, la ediţia următoare.
În schimb, Italia a plătit din plin succesul din semifinale. Obosiţi, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic, italienii nu au rezistat decât o repriză în finala cu Brazilia. Câştigătoarea ultimului act ar fi păstrat definitiv trofeul, ambele echipe având câte două titluri la activ.
Pele a deschis scorul, cu o lovitură de cap de lângă Burgnich. Fundaşul squadrei azzurra a rememorat faza pe un ton amar: „Am sărit împreună, dar când am revenit pe pământ am văzut că el era tot în aer”. Replica europenilor a venit de la Boninsegna, care a profitat de o greşeală în apărarea adversă şi a stabilit scorul pauzei.
În repriza a doua, însă, tăvălugul brazilian a măturat tot în calea sa. Gerson a şutat cu stângul fără speranţe pentru Albertosi, Jairzinho a făcut 3-1 şi li s-a alăturat lui Alcides Ghiggia şi Just Fontaine în grupul fotbaliştilor care au marcat în fiecare meci al unui turneu final, iar Carlos Alberto a închis tabela la capătul unei acţiuni în care sud-americanii şi-au arătat tehnica şi forţa jocului colectiv. „Un fotbal atât de frumos ar trebui interzis”, titra presa internaţională după triumful echipei lui Zagallo.
La capătul unui parcurs perfect, atât în preliminarii, cât şi la turneul final, Brazilia se încorona campioană mondială pentru a treia oară şi păstra pentru totdeauna trofeul Jules Rimet. Era consecinţa firească a faptului că, din 1958 până în 1970, Selecao nu pierduse decât două meciuri la campionatele mondiale. Elementul comun al acestor succese era Pele, singurul jucător din toate timpurile care a cucerit trei titluri supreme şi care îşi făcea o ieşire din scenă în stil mare.
OMUL TURNEULUI: GERD MULLER
„Muller era scund, îndesat, cu un aspect ciudat şi nu avea o viteză ieşită din comun; nu s-a potrivit niciodată cu ideea convenţională a ceea ce înseamnă un mare fotbalist. Dar avea o acceleraţie letală pe distanţe scurte, un joc aerian remarcabil şi un incredibil instinct de golgeter. Picioarele sale scurte îi ofereau un centru de greutate jos, astfel că se putea întoarce repede şi cu un balans perfect. De asemenea, reuşea să marcheze din situaţii imposibile”. Caracterizarea îi aparţine lui David Winner, unul dintre cei mai apreciaţi jurnalişti englezi, şi explică foarte bine ce fel de jucător a fost Gerd Muller.
S-a născut în 1945, la Nordlingen, şi şi-a încercat prima oară norocul la echipa din oraşul său natal. Deşi a marcat 51 de goluri în 32 de meciuri, din cauza fizicului său, nu i se dădeau şanse să ajungă un adevărat fotbalist. „Apucă-te de altceva!”, l-a sfătuit antrenorul. Puştiul de 19 ani nu a dezarmat şi, în 1964, intra pe poarta lui Bayern Munchen, un club care la acel moment nu spunea nimic. Acolo se va întâlni cu Sepp Maier şi Franz Beckenbauer, alături de care a aşezat echipa bavareză pe harta fotbalului.
Adevărata sa explozie a avut loc la Mondialul din Mexic, acolo unde a marcat de 10 ori şi a dovedit celor care îl priviseră cu suspiciune că s-au înşelat. A reuşit două hattrickuri, contra Bulgariei şi a Perului, o dublă împotriva Italiei şi a punctat câte o dată în meciurile cu Maroc şi Anglia. Aceste goluri i-au adus titlul de golgeter al turneului final şi Balonul de Aur la sfârşitul anului 1970.
Dar perioada cu adevărat glorioasă a carierei lui Muller abia începea. Alături de Bayern a cucerit trei Cupe ale Campionilor la rând, o Cupă Intercontinentală şi, mai ales, titlul european în 1972 şi cel mondial în 1974 cu echipa naţională. La 34 de ani, a plecat în Statele Unite, la Fort Lauderdale Strikers, unde a mai evoluat două sezoane înainte de a agăţa definitv ghetele în cui. Cifrele sale trezesc invidia atacanţiilor din fotbalul actual. În 427 de meciuri în Bundesliga a marcat 365 de goluri, iar în cele 62 de jocuri în echipa naţională a reuşit să puncteze de nu mai puţin de 68 de ori.
După ce s-a retras, Muller a avut probleme serioase cu alcoolul. A fost însă salvat de foştii coechipieri de la Bayern, care l-au convins să urmeze un program de reabilitare, apoi i-au oferit un post călduţ în cadrul clubului pe care l-a ajutat să scrie istorie. În onoarea sa, stadionul din Nordlingen, localitatea unde s-a născut şi a început fotbalul, îi poartă numele, începând din 2008.
Zlatko Cajkovski, antrenorul lui Bayern din 1964, anul în care Muller a ajuns la Munchen, l-a privit lung pe piticul îndesat din faţa lui şi a spus: „Nici nu mă gândesc să amestec acest elefant printre caii mei pursânge. Tipul ăsta nu e altceva decât un frezor gras”. Peste ani, aceeaşi persoană avea să-şi recunoscă greşeala: „A fost cel mai bun atacant pe care l-am văzut în întreaga mea carieră”.
ROMÂNIA LA CUPA MONDIALĂ DIN 1970
Driblingurile lui Dumitrache împotriva Angliei, revenirea senzaţională din meciul cu Cehoslovacia, duelul cu Brazilia lui Pele şi, mai ales, absenţa lui Dobrin au transformat participarea României la Cupa Mondială din Mexic într-o poveste cu aură de legendă. Cei mai în vârstă, care au prins acele vremuri, continuă să vorbească cu admiraţie despre naţionala României care nu s-a făcut deloc de râs în "groapa cu lei" de la Guadalajara.
Drumul spre Mexic a început însă cu o înfrângere usturătoare la Lisabona, contra Portugaliei lui Eusebio, ajuns totuşi spre finalul carierei. Dar până la finalul preliminariilor, România nu a mai cedat niciun meci, luându-şi revanşa în faţa lusitanilor la Bucureşti, gol Dobrin, învingând de două ori Elveţia şi remizând în ambele partide cu Grecia. După 32 de ani, tricolorii erau din nou prezenţi la o Cupă Mondială.
Iar primul adversar întâlnit a fost chiar deţinătoarea trofeului, Anglia. Băieţii lui Angelo Niculescu aveau antecedente pozitive împotriva englezilor, reuşind două egaluri cu un an înainte în amicalele cu Bobby Moore&co. La Guadalajara, românii au jucat de la egal la egal împotriva campionilor mondiali, Dumitrache a încântat cu driblingurile şi fentele sale, dar greşeala lui Adamache din minutul 65 i-a permis lui Hurst să marcheze unicul gol al întâlnirii. A rămas până în prezent ultima înfrângere a României în duelurile cu Anglia.
A urmat partida cu Cehoslovacia, care a început cât se poate de prost pentru români. Petras a deschis scorul în minutul 5 şi, ceea ce era mai grav, replica tricolorilor s-a lăsat aşteptată. Pauza a fost însă un sfetnic bun, Neagu şi Dumitrache, din penalty, reuşind să întoarcă rezultatul în partea a doua şi să aducă naţionalei noastre un succes aşteptat de câteva decenii. Teoretic, şanse pentru calificarea în sferturile de finală existau, dar nimeni nu părea a le lua în seamă. Obiectivul pentru confruntarea cu Brazilia era o înfrângere la o diferenţă decentă, mai ales după ce Pele şi Jairzinho au dus repede scorul la 2-0. A fost momentul în care Angelo Niculescu l-a schimbat pe Adamache, portarul braşovean fiind cu moralul la pământ după debutul fulminant de meci al brazilienilor, pe care l-a înlocuit cu Rică Răducanu.
Odată cu trecerea timpului, românii au prins tot mai mult curaj, iar eforturile le-au fost răsplătite de golul marcat de Dumitrache înainte de pauză, Mopsul descurcându-se excelent între trei fundaşi adverşi. Repriza a doua a fost mult mai echilibrată, însă Pele a reuşit dubla şi nimeni nu se mai îndoia de deznodământul meciului. Conştienţi că nu mai au nimic de pierdut, elevii lui Angelo Niculescu au preluat controlul jocului şi, după o centrare perfectă a lui Sătmăreanu, Dembrovschi a înscris cu o lovitură de cap.
În ciuda dominării din final, în mai mare măsură rod al entuziasmului decât a vreunei tactici bine puse la punct, tricolorii nu au reuşit să egaleze, consolându-se cu faptul că au ţinut în şah viitoare campioană mondială.
Marele regret al acelui turneu final rămâne însă absenţa lui Dobrin. Au existat mai multe explicaţii în acest caz, dar probabil că un răspuns unanim acceptat nu va fi dat niciodată.
Competiţia din Mexic a rămas din păcate vârful unei generaţii al cărei talent i-ar fi permis poate mai mult. Până la următoarea prezenţă românească la un campionat mondial vor mai trece două decenii, însă odată cu Italia '90 va debuta cea mai bună perioadă a echipei naţionale a României.
DE LA JOGO BONITO LA FOTBAL TOTAL
În decurs de numai 12 ani, Brazilia a reuşit să se impună definitv ca prima naţiune fotbalistică a lumii. Dar în ciuda faptului că au continuat să scoată jucători senzaţionali pe bandă rulantă, brazilienii vor aştepta timp de 24 de ani un nou titlu mondial, fiind obligaţi să privească invidioşi la succesele marilor rivali din Argentina. Dar până atunci, lumea avea să descopere fotbalul total propus de olandezi. Prima ocazie, Cupa Mondială din Germania, de peste patru ani.
