Tendinţa limbii române este de evitare a hiatului atunci cand acesta apare la alăturarea a două cuvinte diferite: elidăm o vocală si punem cratimă. Numai că de la o vreme, poate din dorinta unei exprimari cat mai curate, am început să păstrăm hiatul şi atunci cuvintele sună un pic chinuit si artificial.
De exemplu, spunem "a îi îndemna" în loc de "a-i îndemna","să îşi da seama" în loc de "să-şi dea seama".
Cum am precizat mai sus, tendinţa generală în limba română este de evitare a hiatului în aceste situaţii. Nu spunem "a îi îndemna", ci "a-i îndemna". Mai ales în ritmul alert al comunicării zilnice. Şi acesta nu este singurul exemplu.
Este nefiresc să zici: "a îţi spune" sau "a îl întreba". "Î" din formele pronumelui personal dispare de obicei şi se pune cratimă. Nu spune nimeni, de exemplu: "A îi reproşa ceva e neelegant". Spunem şi scriem: "a-i reproşa ceva". Cu cratimă.
Excesul de hiaturi, generat de teama de a greşi
Hiatul rămâne, într-adevăr, în alte combinaţii cu forme de pronume personal. De exemplu, nu se întâmplă nimi aici: "a o ajuta". Dar la primele noastre exemple e mai firesc să evităm hiatul.
În loc de "a îţi spune", putem zice "a-ţi spune". În loc de "a îl întreba", e firesc să spunem "a-l întreba".
Sunt şi situaţii în care sonoritatea combinaţiilor cu hiat nu deranjează atat de tare. De exemplu: "să îi suni". Fireşte că e mult mai natural să spunem "să-i suni", dar putem scrie şi rosti şi cu hiat, să îi suni. Oricum , este mai agreabil decât "a îi suna".
De ce apar foarte des variantele cu hiat acolo unde tendinţa generală în română este tocmai evitarea hiatului? Probabil că este o reacţie de hipercorectitudine. Adica ne e teamă să nu greşim.
Ni se pare ca formele cu cratimă sunt mai familiare, că nu sunt la fel de elegante. Dar nu este aşa. Sunt chiar recomandate, ca să nu spunem chinuit: "a îi îndemna".
