Undeva, într-un colţ de ţară, la o adresă secretă, trăiesc 12 fete. Unele abia învaţă să scrie, deşi sunt trecute de 10 ani. Altele citesc, îşi fac temele, se relaxează ori mângâie căţelul casei, care-şi cerşeşte porţia de atenţie. Toate vor ca, atunci când vor fi mari, să îi apere pe copiii pe care-i vor întâlni în cale. Aşa cum adulţii din vieţile lor n-au fost în stare. Ele sunt fetele Ianei.
"Eu vreau să mă fac poliţistă. Eu vreau să fiu doctoriţă. Eu vreau să îmi termin şcoala. Eu vreau să ajut fetele care sunt amărâte şi traficate."
Acestea sunt dorinţele arzătoare ale unor copii ce au cunoscut de la vârste fragede – când alte fetiţe se joacă cu păpuşi – ororile traficului de persoane. Cele mai multe au fost traficate de cunoscuţi şi chiar de cei care le-au dat viaţă.
Reporterii Antena 3 CNN au fost în singurul centru acreditat al unui ONG din România licenţiat în acest sens.
Sunt 25 de ani de când Iana Matei a creat Reaching Out, o asociaţie ce se străduieşte să salveze fetele minore ce devin victimele traficului de persoane. Peste 900 de minore au trecut prin centrul ei de-a lungul vremii.
Iar dacă e să vorbim în cifre şi statistici, Iana Matei spune că peste 80% dintre fetele ei au parte, acum, de o viaţă normală. Au devenit femei în toată firea, lucrează, au studii superioare, sunt mame, au familii în care copiii sunt ocrotiţi. Şi-s fericite, speră ea. Cu multe încă ţine legătura.
Deşi suntem în 2024 şi legile s-au mai schimbat, în mintea noastră încă asociem traficul de persoane cu prostituţia. Chiar dacă vorbim de minori, ne spune Iana Matei, într-un interviu pentru Antena 3 CNN.
Iana Matei: De câte ori vorbim de trafic eu, cel puţin, aud prostituţie. În mintea societăţii, în general, când spui trafic, se zice "vorbim de prostituate". Nu.
Reporter: Iar când vorbim de minore, societatea este cea care, tot aşa, şi pe minore le cataloghează drept prostituate, deşi vorbim despre nişte copii?
Iana Matei: Da. Din nefericire. Da, pentru că s-a asociat traficul cu prostituţia atât de mult, încât nu mai facem diferenţă. Eu nu cred că vreun copil, vreodată, se trezeşte într-o dimineaţă, zicând: ar fi interesant să lucrez ca prostituată! Nu cred! Pentru că nu are noţiunea asta! Nici nu ştie ce înseamnă. Cineva îi sugerează, cineva îl manipulează, cineva îi prezintă situaţia într-un alt mod care copilului i se pare interesant.
Copilul de 10 ani, să zicem, este mult mai uşor de manipulat. Dacă este minor, chiar dacă şi-a dat consimţământul, nu este valabil. Copilul nu are putere de discernământ şi este foarte uşor de manipulat.
Avem prădătorii sexuali care asta ştiu a face: îi prezintă situaţia atât de frumos, că nu ştie copilul. Şi dacă vine dintr-o comunitate vulnerabilă, nu are ce să mănânce, părinţii sunt plecaţi la muncă peste hotare, copilul e lăsat acasă cu bunica, dar bunica mai bea din când în când şi stă mai mult pe sub masă decât să se îngrijească de copil, copilul mănâncă din gunoi, că nu are ce să mănânce. Şi vine cineva şi îi spune: «uite, pot să te duc într-un loc mai bun», indiferent care este formula. Pe lover boy se merge foarte uşor.
„Lover boy”, metoda inventată de olandezi
Reporter: Ce este, cum se întâmplă cu metoda asta, lover boy?
Iana Matei: Lover boy este o metodă care a fost inventată, ca să zic aşa, în Olanda. Măcar pe asta n-am inventat-o noi, ştii?
Este o zonă de nord în Olanda, unde sunt foarte multe familii religioase şi-şi ţin copiii mai strâns, mai controlat, să zic. Acolo mergeau, de regulă, traficanţii de etnie turcă erau. Şi stăteau prin curţile şcolilor şi vorbeau cu fetele: eşti frumoasă, eşti tristă. Se îndrăgosteau, ca să zic aşa. Le aduceau de unde venea traficantul, să-i cunoască familia fata, ca să se căsătorească.
Şi acolo erau exploatate. A prins. Ca focul s-a împrăştiat, pentru că, în momentul în care un copil este recrutat pe metoda lover boy, nu va da în traficant, pentru că dă în ea indirect. Ea a făcut alegerea, ea a crezut povestea de dragoste.
Reporter: Dar e un copil...
Iana Matei: Da, dar eu ştiu lucrul ăsta, tu ştii lucrul ăsta, dar am auzit comentarii mai săptămânile trecute vizavi de aceşti copii care, de fapt, nu sunt copii, ele ştiu ce fac. Nu. Nu ştiu ce fac. La început, toate fetele vor – de asta spun despre metoda loverboy că este cea mai diabolică – pentru că se joacă cu emoţiile.
Poveşti „de iubire” greu de digerat
Este greu de discutat despre o poveste de dragoste între o copilă de 12 ani şi un adult de 48-50 de ani.
Pentru că, imediat, prejudecăţile spun: «dar ce era în capul ei?». Eu zic: ce era în inima ei? Era lipsă de dragoste, pentru că aşa motiva: «era drăguţ!». A invitat-o la îngheţată. I s-a părut firesc să se ducă la o îngheţată. Se purta frumos cu ea, vorbea frumos cu ea, îi făcea complimente.
Nu că eşti frumoasă, că era copilă de 12 ani. I-ar fi plăcut, cred, să audă. Era foarte şmecher. Îi spunea: "tu eşti foarte mintoasă, eu nu cred că tu ai numai 12 ani! Tu gândeşti ca un om mare!"
Hai să ne aducem aminte cum eram noi la vârsta adolescenţei! Adolescenţa este o perioadă foarte dificilă, pentru fiecare dintre noi a fost. Este momentul în care tu îţi cauţi drumul, vrei să ştii cine eşti.
Reporter: Şi ai nevoie de validare.
Iana Matei: Exact! Şi apare Făt Frumos care asta face! Ăsta este jobul lui, el este foarte bun la ce face. Nu e prima dată când a făcut-o. Nu îl costă nimic să mintă, din contră! Îi aduce profit! Şi explicaţia copilei a fost că, după îngheţată, a zis „hai să mergem cu maşina într-un parc natural de acolo, din oraş, să ne plimbăm”, dar nu era nimic dubios în asta. Era un vecin, se ştiau, îl ştia de când era mică.
El a scos pătura, a urmat violul, ea nu a considerat că a fost un viol. Şi mi-a spus „nu ştiam că îngheţata înseamnă şi actul sexual în sine”.
Şi acum, un adult care nu gândeşte foarte bine, o să zică: „eh, trebuia să ştie! Trebuia să se gândească! Ce a învăţat ea până aici?!?”. Dar acelaşi adult, dacă ar fi avut copilul în locul acestei fetiţe, ar fi reacţionat diferit. Vrei să facem pariu pe asta? Că atunci când îi tratezi ca pe copilul tău, clar nu reacţionezi aşa!
Zici: „ah, nemernicul! Cum a putut să-i facă aşa ceva? Că nu-i decât un copil! Are 12 ani! Nu ştie!” Dar asta e numai când e al nostru copilul. Şi eu vin şi spun că toţi aceşti copii despre care vorbim noi sunt ai noştri. Sunt copiii noştri, chiar dacă nu sunt pe numele nostru!
Adresa secretă care n-a mai fost secretă
Reporter: Aţi avut cazuri de traficanţi care au descoperit acest centru şi au vrut să vină după copii?
Iana Matei: Ultima „vizită” pe care am avut-o a fost în urma strânsei cooperări între DGASPC şi Poliţia Locală. În momentul în care un copil ne vine în centru, vine prin hotărâre de instanţă. Numai un judecător stabileşte în România ce se întâmplă cu un copil.
Dar acelaşi lucru spun: măsuri legislative care se contrazic: 678 – adresa centrului trebuie să fie secretă. 272 – măsura de protecţie trebuie comunicată tuturor părţilor implicate. Şi acum... cum le legi pe astea două?
DGASPC-ul a trimis informare tuturor celor implicaţi, inclusiv părinţilor, că se va lua o măsură de protecţie pentru copilul lor, părinţii fiind traficanţii. Doi dintre ei încă nu fuseseră arestaţi. Deşi au mărturisit că au vândut copilul pe 2.800 de lei, dar nu l-au vândut spre a fi traficat, l-au vândut pentru a fi măritat.
Reporter: Păi, când vinzi un copil pe 2.800 de lei, nu e trafic?
Iana Matei: Ba da! Aşa scrie legea. Dar legea întotdeauna este interpretată, din nefericire. Nouă ne trebuie propoziţii scurte şi clare în fiecare măsură legislativă. La noi, frazele, cu cât sunt mai lungi şi mai elaborate, cu atât sunt mai interesante. Dar cu atât pot fi interpretate, reinterpretate, şi asta nu este în beneficiul copiilor, pentru că de copii vorbim acum.
Reporter: Şi în acest caz, judecătorul ce-a zis? Că fata aia s-a măritat sau că a fost traficată?
Iana Matei: Nu. Judecătorul trebuia să îi dea măsură de protecţie la Reaching Out. Dar până să ajungă la judecător, DGASPC-ul trimiţând această adresă... Şi aici, ok, trimiţi informare. Spui: pentru copilul dumneavoastră s-a luat o măsură de protecţie, copilul va fi trimis în grija unei organizaţii sau ce vrei tu, dar nu spui în grija organizaţiei, cu adresă.
Acea familie a venit cu hârtia la Poliţie – şi asta este şi mai interesant. Poliţia care ştie ce facem, că lucrăm cu victimele traficului. Nu ştiu cât au citit ei despre trafic sau cât de informaţi sau formaţi, instruiţi de şefii lor sunt. Cert este că li s-a părut absolut normal. Au zis: „Sigur, vă arătăm noi unde este organizaţia”. Şi aşa ne-am trezit cu ei în curte.
Copii ce merg cu bodyguarzi după ei la tribunal
Trebuie licenţiat un centru, pentru că primul lucru pe care l-am făcut a fost contract cu o firmă de pază şi protecţie. Buton de panică, camere de supraveghere.
În 23 de ani, niciodată nu i s-a întâmplat nimic niciuneia dintre fete. Nici aici în centru, nici atunci când mergem în instanţă. Că noi mergem în instanţă şi acolo, chiar dacă sunt arestaţi preventiv, familiile nu sunt.
Reporter: Şi în instanţă când mergeţi, mergeţi cu cei de la firma de securitate?
Iana Matei: Clar! Altminteri vedem alte fete din acelaşi dosar înghesuite cu familiile, cu ameninţările, total incorect faţă de aceşti copii.
Reporter: În momentul de faţă, câte fete aveţi în centrul dumneavoastră? Şi ce vârste au?
Iana Matei: 12, cu vârste cuprinse între 10 şi 15 ani, dar care au împlinit 15 ani la noi în centru. Au venit la 13 ani. Deci eu aş zice că sunt între 10 şi 13 ani. Atunci sunt recrutate şi încep să fie exploatate.
Reporter: Cum ajung ele aici?
Iana Matei: Sunt referite fie de DGASPC-urile din ţară, care îşi dau seama că au nevoie de consiliere, în primul rând, specializat şi de program special, fie de DIICOT, fie părinţi care ne sună, ne contactează, ne povestesc, şi atunci luăm noi procedura.
Reporter: Acesta este singurul centru din România care este de această natură?
Iana Matei: La momentul acesta, nu cred că mai este singurul. La cursul de informare pe care l-am făcut la Cluj, spre marea mea bucurie am aflat că mai există un centru licenţiat, în cadrul DGASPC Cluj. Anul trecut cred că au primit licenţa.
Reporter: Dar până anul trecut?
Iana Matei: Nu. Singurul centru. Singurul centru. Noi şi Albă ca Zăpada. De ce spunem „singurul centru”? Nu pentru că e nu ştiu ce glorie în a fi, ci, din contră, într-o ţară cu 18 milioane de, hai, lăsăm populaţia, 295 de victime ale traficului, minore, tu, ca şi stat, cum îmi arăţi mie, ca cetăţean, că ai grijă de copiii ăştia şi că îţi pasă? Cu un centru?!? Şi ăsta fiind organizaţie nonguvernamentală!
Reporter: Care are o capacitate de câte locuri?
Iana Matei: 12 locuri.
Reporter: Deci doar 12 locuri. Şi ce se întâmplă? Unde sunt celelalte victime?
Iana Matei: Eu sunt convinsă că sunt la DGASPC. În diverse, na, locaţii.
Reporter: Pentru centrul ăsta, statul român achită o parte din cheltuieli?
Iana Matei: Nu!
Reporter: Niciun leu?
Iana Matei: Niciun leu!
Reporter: Niciodată?
Iana Matei: Niciodată! Noi funcţionăm numai pe proiecte, strângere de fonduri... Deci în centrul acesta sunt banii prietenilor mei. Din Australia, din Statele Unite, din Canada. Şi proiecte la Comisia Europeană. A fost... Cât a fost? O perioadă de vreo doi ani de zile, când am avut bani pe asistenţă directă, că aici trebuie să facem.
Bani pe trafic? Sunt foarte mulţi: campanii de prevenire, discuţii, strategii şi întrebarea mea e asta: ce le dau să mănânce?
Reporter: DGASPC-ul nu plăteşte masa acestor fete?
Iana Matei: Nu. DGASPC-ul primeşte bani de la Consiliul Judeţean ca să plătească masa pentru copiii lor. Deci eu, teoretic, ar trebui să mă duc la Consiliul Judeţean.
Reporter: Păi şi ele, care sunt fete incluse în nişte măsuri speciale, nu sunt tot ale statului? Nu tot statul trebuie să aibă grijă măcar de masa lor?
Iana Matei: Teoretic, da. Practic, eu mi-am asumat răspunderea, deci eu trebuie să rezolv problema. Aşa este percepută organizaţia nonguvernamentală în România. Voi vă strângeţi fondurile.Venind din Australia, eu îţi spun că acolo 80% din cheltuielile unui ONG sunt plătite de guvernul ţării. Salariile întotdeauna sunt plătite de guvern şi activităţile - vorbim de trafic, da? - absolut necesare: psihologie, şcoală. Astea sunt plătite de guvern.
Dacă eu vreau să le scot în parc sau să le duc în tabără, îmi fac strângere de fonduri pentru activităţile extra, de art and crafts, de pictat, de desenat, de orice altceva vreau să fac în plus. În Germania, de exemplu, salariile sunt acoperite, indiferent de domeniul în care lucrezi tu, ca şi organizaţie.
Reporter: Da, pentru că angajaţii dumneavoastră de aici sunt tot asistenţi sociali, nu?
Iana Matei: Da. Este echipa prevăzută în lege: asistent social, psiholog, educator, asistent medical, supraveghetori.
Reporter: Şi nu ar trebui ca măcar o parte din salarizarea lor să fie acoperită de stat?
Iana Matei: Ba da. Dacă mă întrebi pe mine, eu zic de fiecare dată: ba da, ba da, ba da! Pentru că ne trebuie aceşti bani şi trebuie să plătim salariile. Şi nu întotdeauna finanţatorii sunt fericiţi să plătească salariile.Deşi toată lumea înţelege că, fără aceste salarii, eu nu pot să am grijă de aceşti copii.
Reporter: Care este bugetul de care aveţi nevoie? Pe lună, pe an?
Iana Matei: Calculat în euro, pentru că numai din afară ne-am adus, bugetul este – a fost – 120.000 de euro pe an, 12.000 de euro pe lună, incluzând deci toate cheltuielile.
Acum, însă, a crescut. Am făcut bilanţul pe anul trecut şi au fost 140.000 de euro. Pentru că factura la gaz, numai factura la gaze este de 2.700 de lei.
Oameni de afaceri şi prejudecăţi
Reporter: Spuneaţi despre prietenii dumneavoastră din Australia, din Canada. Dar oamenii de afaceri din România?
Iana Matei: Ooofff! Oamenii de afaceri din România, ca şi ceilalţi care au auzit de trafic, presupun că vorbim de prostituţie şi este o linie atât de fină între prostituţie şi trafic, când le explic eu că nu e acelaşi lucru, încât nu prea vor să-şi asocieze numele firmei cu prostituţia. E ruşinos! Nu vorbim de prostituţie! Şi nu vorbim de prostituate! Vorbim de copii cu traumă! Multiple traume, de multe ori.
Deci e clar că ei au trecut printr-o situaţie de criză. Sunt într-o situaţie de criză. Noi, ca adulţi, în situaţii de criză luăm decizii greşite. De ce avem pretenţia de la un copil de 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17 ani? De ce avem pretenţia ca acest copil să facă decizia corectă?
Reporter: Care este rata lor de reintegrare, şansa lor de a avea o viaţă normală?
Iana Matei: Ştii, asta este vestea bună, pe care noi ar trebui s-o spunem, că toată lumea mă întreabă de ce mă lupt cu morile de vânt. Nu mă lupt cu morile de vânt. Lucrez cu copii şi şansa de reintegrare – nu şansa de reintegrare – fetele reintegrate care au trecut prin programul nostru, 82 la sută. Şi spun asta pentru că ţin legătura cu ele, cu aceste 82 de procente.
Reporter: Şi celelalte?
Iana Matei: Câteva din celelalte, care sunt în Germania, în bordel, sau în Anglia, unele dintre ele ţin legătura cu noi şi suntem în continuare un punct de referinţă pentru ele, dar îmi spun ce fac.
Reporter: De ce s-au întors celelalte?
Iana Matei: Trauma şi imposibilitatea de a rezolva această traumă. Sunt cele care au fost exploatate o perioadă mai lungă şi au venit în program. Dacă au împlinit 16 ani, ele ştiu că mai au doi ani până... Şi lipsa unei perspective. Dacă am patru fete cu părinţii în puşcărie, un exemplu, e clar că ele nu se mai pot întoarce în familie.
Care este viitorul lor? Şi nu întreb eu, ca psiholog, sau tu. Ci copilul. Copilul este conştient că nu are acea reţea de protecţie, de familie, de prieteni.
Noi, ca adulţi, când trecem printr-o traumă, vorbim cu familia, vorbim cu prietenii, avem această şansă. Ele nu au pe nimeni. Şi lipsa unei perspective, lipsa stimei de sine, asta este marea problemă, pentru că dacă au stat în situaţia de exploatare o perioadă de timp, să nu vă imaginaţi că traficantul le spune „eşti frumoasă, eşti deşteaptă şi poţi să faci ce vrei în viaţă”. Nu! „Eşti proastă, nu eşti în stare de nimic, nici banii pe care ţi-i cer nu poţi să mi-i aduci pe zi”. Toate astea se lipesc, aşa gândeşte copilul când vine aici.
Reporter: Fetele până când pot fi ţinute aici, în acest centru?
Iana Matei: Din punctul meu de vedere, ele pot fi ţinute în centru până stau cu picioarele pe pământ. Până sunt în stare să-şi facă deciziile lor informate. Aici pot sta până la 18 ani, în acest centru. Dar le-am înscris pe toate la şcoală. Le facem şi meditaţii... pentru că, dacă merge la şcoală şi a împlinit 18 ani, dar ea este într-o formă de învăţământ, poate să stea până îşi termină forma de învăţământ.
Şi doar ca să fim siguri, am mai construit un centru în spate, unde avem şase locuri. Acela va fi licenţiat pentru fete peste 18 ani. Avem fete la şansa a doua. Să zicem că termină şcoala şi se duce la un curs de calificare. Nu este considerat formă de învăţământ continuă. Şi atunci vreau ca ele să ştie că nu sfârşesc în stradă. Există partea a doua a programului. Şi că au şansa aici de a fi cu picioarele pe pământ mai departe.
Beneficiază în continuare de consiliere, aici este network-ul lor de sprijin, este grupul lor de sprijin.
Cu siguranţă pot să spun că sunt nişte copii foarte puternici. Sunt rezilienţi, prin câte au trecut. Şi speranţe am pentru fiecare dintre ele. Dar ce le bucură cel mai mult, că vorbim de şcoală, că vorbim de taberele din vară.... li se luminează ochii când le spun „să nu vă imaginaţi că la 18 ani aţi scăpat de mine! Stau cu ochii pe voi ca pe butelie! Nu plecaţi!”
Nu-ţi imaginezi cât de bucuroase sunt când ştiu că cineva stă cu ochii pe ele. Au familia pe care nu au avut-o.E foarte important: dacă nu lucrezi cu sufletul, nu ai rezultate. Pentru că aceşti copii sunt cei mai fini psihologi.
Copilul ştie dacă vorbeşti serios sau dacă îl păcăleşti. Da, pentru că ei au experienţa străzii. Au învăţat să supravieţuiască şi te citesc imediat.
Eu, fără judecător, nu pot să-l ajut pe copil. În momentul în care a primit sentinţa traficantul, atunci victima îşi îndreaptă spatele. Pentru că, până atunci, indiferent de cât de multe ori îi spun eu „eşti victimă! Nu e vina ta ce s-a întâmplat! Nu s-a întâmplat din vina ta!”, nu mă crede.
30 de milioane de euro pe zi câştigă reţelele de criminalitate organizată. Doar în România
Iar când vorbim de bani, ne referim la zeci de milioane de euro pe care reţelele de crimă organizată le câştigă în România din exploatarea persoanelor.
“Din traficul de persoane se fac foarte mulţi bani. Studiul pe care noi l-am făcut vizează 500 de euro. Multiplicând şase mii de victime cu 500 de euro pe zi, ajungem la trei milioane, dar ştim, de asemenea, din datele statistice internaţionale, că traficul de persoane este o formă de criminalitate extrem de ascunsă. Şi că nu putem să identificăm mai mult de 1, un procent din totalul victimelor în plan internaţional. Programul ONU pentru criminalitate şi droguri spune că, în plan global, putem identifica sub 1 la sută din numărul victimelor exploatate în trafic. Calculând şase mii de victime cu 500 de euro pe zi şi multiplicând cu procentajul, ajungem la o sumă între 25 şi 30 de milioane de euro pe zi, doar pentru reţelele de criminalitate organizată din România”, a declarat Silvia Tăbuşcă, expert anti-trafic de persoane la Centrul European pentru Educaţie şi Cercetare Juridică
Studiul acesta era valabil la nivelul anului 2018. Specialiştii în combaterea traficului de persoane spun că cifrele au crescut, odată cu dezvoltarea reţelelor de criminalitate organizată, pe fondul pandemiei şi al războiului din Ucraina.
Agenţia Naţională a Traficului de Persoane precizează că, în anul 2023, au fost identificare 451 de victime ale traficului de persoane. Una din două sunt copii, iar aproape una din cinci victime provin din centre de plasament, erau în plasament familial sau în grija unor rude în momentul recrutării de către traficanţi.
Potrivit datelor oficiale, exploatarea sexuală a victimelor prin obligarea la practicarea prostituției cât și actele de pornografie infantilă și pe internet, este de departe cel mai întâlnit motiv pentru traficul de persoane, cu o pondere de 63% victime astfel exploatate, mai mult de jumătate fiind persoane sub 18 ani.
