Încã din a doua jumãtate a secolului trecut, când comuniştii reinventau biografia lui Burebista pentru a crea o legãturã fictivã cu Ceauşescu din nevoia de legitimitate carismatico-miticã prin descendenţa dintr-un veritabil ‘erou’ antic autohton, un instrument propagandistic eficace, se remarcã un fenomen care ia amploare tot mai mult şi dupã democratizarea istoriei survenitã odatã cu prãbuşirea regimului în ’89.
Curentul cultural dacologic, care vrea sã repunã în drepturi ‘marea civilizaţie dacã’, uitã adesea sã mai facã diferenţa între fantezie şi fapt, în virtutea unui naţionalism fundamentalist care intoxicã mediul academic şi cercetarea profesionistã. Istoria a fost întotdeauna un instrument de putere, iar legitimarea prezentului şi viitorului prin trecut nu este o logicã mitologicã inventatã de dacomani. O configuraţie miticã a istoriei, mai ales a celei a începuturilor, are menirea de a consolida o conştiinţã comunã printr-un mit fondator care sã ofere un reper esenţial unei civilizaţii. Începutul unei civilizaţii este însã o chestiune de alegere, în funcţie de contextul politico-ideologic al prezentului care determinã o anumitã viziune asupra trecutului. Umbra naţionalistã aruncatã istoriografiei implicã alegerea unor mituri universale individualizate care sã creeze o poveste despre origini compatibilã cu nevoile prezentului de a gãsi un rãspuns în trecut, un sens transcendent care sã-l justifice şi în acelaşi timp sã-l arunce într-un viitor luminos.
Problema este cã aceastã învãluire în mit, fenomen general dacã stãm sã ne gândim şi la celtomania francezã, tracomania bulgarã, germanicismul neopãgân, revendicarea moştenirii sumeriene de cãtre Irak sau a celei persane de cãtre Iran, şi explicabil prin prisma istoriei imaginarului (aşa cum arãta şi Lucian Boia) tinde sã degenereze în ipoteze dintre cele mai ridicole şi fanteziste care neagã cu obstinaţie trecutul în favoarea unor teorii fulminante care din perspectiva dacomanã vor sã demonstreze adevãrata valoare a civilizaţiei româneşti, descendentã a ‘imperiului pelasgic’, ba poate chiar a Atlantidei.
Continuarea pe historia.ro
