Oamenii politici români au fost puşi în faţa unei dileme: confirmarea unirii Basarabiei cu România trebuia să fie realizată prin tratative directe cu sovieticii sau să se sprijine exclusiv pe garanţia puterilor occidentale?
În prima variantă, dificultatea negocierilor cu sovieticii consta în probleme de ordin tehnic şi juridic. Încă din 13/26 ianuarie 1918, când C. Diamandy, ministrul nostru la Petrograd a fost arestat, s-a anunţat la radio decizia Consiliului Comisarilor Poporului prin care erau rupte unilateral relaţiile diplomatice cu România şi se hotăra ca tezaurul românesc depozitat la Moscova sa rămână în custodia sovieticilor. Reacţia sovietică venea în urma intrării trupelor române în Basarabia, la insistenţele generalului Şcerbaceev, care se confrunta cu dezertări, revolte şi alte acte de indisciplină. Intervenţia noastră avusese ca scop imediat salvarea depozitelor de armament, alimente şi furaje ale trupelor ţariste şi ale aliaţilor occidentali.
Un alt aspect ce se impune a fi lămurit este controversatul acord Averescu-Racovski din 22 februarie/5 martie 1918, invocat mai târziu de sovietici, pentru că se referea la obligaţia României de a-şi retrage trupele din Basarabia. În realitate, generalul Averescu nu a semnat documentul ce conţinea ca formulă „evacuarea progresivă a Basarabiei”. Mai mult, rezoluţia sa arată poziţia clară a premierului român, care considera drept inacceptabilă o declaraţie formală a guvernului român cu privire la retragerea armatei române din Basarabia. O astfel de cerere de retragere a trupelor române nu putea veni decât din partea Sfatului Ţării, organism reprezentativ al Republicii Democratice Moldoveneşti, care-şi proclamase independenţa încă de la 24 ianuarie 1918. Pe de altă parte, nici nu se putea risca o declaraţie de refuz a retragerii trupelor fiindcă am fi rămas descoperiţi la o eventuală acuză privind amestecul în treburile altui stat. Practic, acordul nu punea în discuţie chestiunea retragerii trupelor, ci doar problema schimbului de prizonieri şi mai cu seamă recuperarea coloniei româneşti de la Odessa. În fapt, acordul a rămas inoperant, deoarece nu a fost ratificat şi nici pus în aplicare, în condiţiile semnării păcii de la Brest Litovsk şi apoi a unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918.
Rezervele americanilor
Din cauza acestor puncte nevralgice existente în agenda raporturilor româno-sovietice, într-o primă fază, oamenii politici români au mizat pe sensibilizarea puterilor occidentale pentru a obţine recunoaşterea unirii de la 27 martie 1918. La 8 februarie 1919, în cadrul lucrărilor Conferinţei de pace, s-a pus pentru prima dată problema Basarabiei în şedinţa Comisiei pentru Afacerile Teritoriale ale României şi Iugoslaviei, organism compus din experţi britanici, americani, francezi şi italieni şi pus sub autoritatea Comisiei Centrale Teritoriale.
Delegatul britanic, Eyre Crowe, şi cel francez, Jules Laroche, au subliniat argumentele de ordin istoric, etnografic şi demografic care acreditau recunoaşterea unirii Basarabiei cu România. Au urmat încă două întâlniri având ca temă de lucru statutul postbelic al teritoriului dintre Prut şi Nistru şi, în consecinţă, la 11 martie, Comisia s-a pronunţat unanim în favoarea recunoaşterii unirii şi pentru înaintarea proiectului spre avizare „Comisiei Teritoriale Centrale”. La 8 mai 1919, proiectul comisiei de experţi a fost dezbătut de membrii Consiliului Miniştrilor de Externe. Deşi experţii americani îşi puseseră semnătura pe documentul proiectului susmenţionat, secretarul de stat al SUA s-a opus aprobării unanime, sub pretextul absenţei de la Conferinţa păcii a unui guvern rus legitim, recunoscut de Aliaţi. Rezervele diplomatului american de a nu participa la delimitarea frontierei ruseşti ţineau cont şi de recomandarea preşedintelui Wilson privind posibilitatea recunoaşterii regimului amiralului Kolceak, dispus, în problema Basarabiei, cel mult la organizarea unui referendum. Apoi, din calculele americane nu trebuie exclusă nici perspectiva unor posibile concesiunii şi a exploatării imensului teritoriu rusesc.
Ionel Brătianu vs. Maklakov
Într-o atmosferă mai mult ostilă decât amicală creată României de marile puteri, în urma iniţiativelor lui Ionel Brătianu, problema Basarabiei a revenit în discuţie cu prilejul şedinţelor Consiliului Suprem, în primele două zile ale lunii iulie. În faţa delegaţiei române conduse de I. I. C. Brătianu şi a celei britanice conduse de Lloyd George, A. Tardieu a prezentat raportul Comitetului pentru probleme teritoriale, care recunoştea unirea Basarabiei cu România în baza dreptului la autodeterminare, dublat de argumentele şi realităţile de ordin istoric, etnic, geografic şi economic.
Raportul consemna, evident, garantarea drepturilor minorităţilor de către statul român. În acest context, Consiliul Suprem a chemat în audienţă separată pe primul ministru român şi pe fostul ambasador la Paris al Rusiei imperiale, V. Maklakov, un pesonaj foarte activ al emigraţiei ruse din acea perioadă. Brătianu a susţinut caracterul plebiscitar al actului de la 27 martie 1918, dar şi al celor similare de la Cernăuţi şi Alba Iulia, arătând că într-un mod asemănător s-au exprimat şi „consiliile din Polonia, Cehoslovacia şi din alte părţi”. În replică, Maklakov, reprezentantul lui Kolceak, a contestat capacitatea Sfatului Ţării de a lua decizii, nerecunoscând unirea Basarabiei cu România.
Continuarea pe historia.ro
