Scriu acest text cu o mâhnire nedisimulată legată de incapacitatea politicienilor țării mele de a se ridica deasupra războaielor interne, a nesfârșitelor măcinări în gol la moara presupuselor diferențe doctrinare între marile partide de la noi. Ce aș aștepta oare, îmi veți răspunde bănuindu-mă fie de ipocrizie, fie de naivitate. Vă răspund cu un apel la logica și bunul simț al omului simplu căruia dacă îi arde casa, sigur nu polemizează la birt asupra oportunității de a face un grătar sau un cozonac la focul ce-i distruge locuința.
Eh, bravo, dar unde e incendiul, veți replica. Oare nu simțiți mirosul de cenușă? Ba da, știu că da. Îmi doresc pentru țara mea un proiect ambițios de dezvoltare economică și pe care să-l urmăm cu îndârjire la fel cum, acum 100 de ani, după un război mondial și unirea îndelung visată, a început lupta pentru a construi.
Fac un recurs la presa vremii, în ziarul Curentul Nou din 3 februarie 1920, A. Corteanu scria în articolul „Problema industrială”: „Nevoia de viață împinge fără îndoială toate statele către americanizare, către sistemul industriilor agrare și industriale, cu o producțiune intensă, bazată pe organizațiune și cu o supraproducțiune crescândă, calculată nu pe războiul industrial, pe victoria în concurență pe piețile străine, ci pe creșterea necontenită a puterii de consumațiune a maselor”.
Este evident că în acele vremuri exista o preocupare pentru găsirea principiului care să aducă prosperitatea și creșterea economică după război, într-o Românie Mare. Și au urmat ani de constucții și reforme majore, pe care îi cităm și azi ca repere în modernizarea României.
Revenind acum și astăzi, dincolo de vorbe mari și proiecte scrise, România nu are un proiect economic clar, nu își propune să fie numărul unu într-un domeniu, nu construiește structurat un plan de care să ne ținem în ciuda opreliștilor. O să-mi spuneți că regulile europene, principiile economiei de piață și chiar democrația ne împiedică să folosim toate pârghiile existente pentru a construi măcar un domeniu în care să existe un fir călăuzitor și o voință națională. Dar orice îmi veți spune vă voi da replica, usturătoare sper, încercați și explicați de ce unde nu reușim noi, reușesc alte țări vecine: autostrăzi, turism, sistem medical care se transformă inclusiv în motor pentru turism… Știu că nu putem ține pasul cu autocrațiile în care, precum în Dubai, un oraș stat se construiește la superlativ în 50 de ani, pe nisip, cu cea mai înaltă clădire, singura insulă construită de mâna omului etc.
Mai multe, în revista Români care dezvoltă România, disponibilă de miercuri, 11 decembrie, la chioșcurile de presă împreună cu cotidianul Jurnalul.
