Asasinatele nu au schimbat niciodată soarta omenirii”. Greu de acceptat un asemenea punct de vedere. E suficient să ne gândim la asasinarea arhiducelui Franz Ferndinand şi a soţiei sale la Sarajevo şi vom găsi destule argumente care nu sprijină afirmaţia de mai sus. De fapt, asasinatele au avut uneori o influenţă covârşitoare asupra evenimentelor, dar aproape niciodată în sensul dorit de atentatori. Asasinarea lui Abraham Lincoln în 1865 de către un simpatizant al statelor din Sud s-a dovedit dezastruoasă pentru acestea; în 1882, eliminarea lordului Cavendish de către naţionaliştii irlandezi a amânat pentru o generaţie lupta pentru independenţă. Sunt doar două exemple, dar nu constituie deloc o excepţie, ci o regulă. În privinţa lui Hitler, probabil că opinia publică şi cercetătorii deopotrivă sunt unanimi în a susţine că asasinarea sa nu ar fi adus decât beneficii omenirii. Istoricii au identificat 42 de comploturi create în acest scop, deşi lista e cu siguranţă mai lungă. Dintre acestea, în jur de 20 au fost considerate suficient de serioase pentru a fi luate în considerare într-o analiză amănunţită.
Asasinii sunt legaţi pentru eternitate de victimele lor: Lee Harvey Oswald de John F. Kennedy, John Wilkes Booth de Abraham Lincoln, Gavrilo Princip de Franz Ferdinand. În ceea ce îl priveşte pe Hitler, îl asociem întotdeauna cu ultimul atentator şi cel mai aproape de a reuşi – Claus von Stauffenberg. Ceilalţi au chipul mai mult sau mai puţin în umbră. Vom încerca să-l aducem în lumina reflectoarelor pe cel care astăzi este, pentru noi, doar un precursor al lui Stauffenberg.
Măsuri pentru siguranţa Führer-ului
După numirea sa în funcţia de cancelar, la 30 ianuarie 1933, Hitler s-a preocupat îndeaproape de securitatea sa personală, aşa cum făcuse, de altfel, de la începutul carierei sale politice. Încercările de asasinat aveau o oarecare tradiţie în politica europeană, iar Germania nu fusese nici ea ocolită. Otto von Bismarck scăpase din două asemenea situaţii limită, iar în anii tulburi de după încheierea Primului Război Mondial tragediile de acest gen s-au tot repetat, culminând cu asasinarea ministrului de externe, Walther Rathenau, în vara anului 1922.
La începutul anilor 1930, responsabilitatea securităţii personale a lui Hitler aparţinea celebrelor unităţiSchutztaffel (SS), eşalon de protecţie creat în 1925 sub conducerea lui Heinrich Himmler. Primul comandant, Sepp Dietrich, un bavarez, veteran al Freikorps şi al puciului din 1923, va deveni unul dintre cei mai decoraţi generali germani în timpul războiului. În 1932 a fost însărcinat cu organizarea unei unităţi de protecţie permanentă a Führer-ului. A rezultat SS Begleit-Kommando (detaşament de escortă) Der Führer, format iniţial din doar 12 oameni, care urmau să-l protejeze pe Hitler în campaniile electorale tumultuoase care aveau să urmeze.
Iar protecţia sa nu era o treabă deloc uşoară. Ca lider a celei mai agresive şi violente mişcări politice din Germania, era ţinta unei animozităţi care stârnea reacţii dure din partea oponenţilor. În discursurile sale era adesea obligat să-şi confrunte în mod direct detractorii. A fost prins în numeroase ambuscade; a fost atacat inclusiv în trenul cu care călătorea, iar militanţi ai partidului comunist au deschis focul asupra maşinii sale. Misiunea personalului de pază era cu atât mai grea cu cât Hitler avea un comportament impredictibil şi nu se ferea să intervină personal, aşa cum a făcut pe o şosea din Pădurea Neagră, când maşinile din convoiul său au fost atacate cu pietre. După ce a devenit cancelar, zvonurile privind o posibilă încercare de asasinat s-au înteţit. Se vorbea despre un complot organizat de organizaţii evreieşti din Elveţia, de altul plănuit de anarhiştii din Barcelona. Posibilii asasini păreau să vină din toate părţile: Statele Unite, Olanda, Cehoslovacia sau Maroc. Evident, multe erau lipsite de orice fundament, dar asta nu a împiedicat autorităţile să înăsprească protecţia cancelarului. În mod firesc, principalii suspecţi rămâneau cei afiliaţi stângii politice, socialişti şi comunişti deopotrivă, iar suspiciunile nu erau chiar lipsite de temei. În primăvara anului 1933, comunistul Beppo Römer a fost arestat de poliţia secretă (Gestapo), pe când reuşise să obţină un permis de acces în sediul cancelariei. A fost internat la Dachau şi executat în 1942. În acelaşi an, Kurt Lutter, lucrător la şantierele navale din Könisberg, a fost arestat pe când pregătea un atac cu bombă. În mod cu totul surprinzător, după interogatoriu a fost eliberat, lipsind dovezile pentru arestarea sa. În 1935, un alt complot comunist a fost descoperit de autorităţile austriece, fiind vizaţi, în afară de Hitler, ministrul de război, generalul Blomberg, Goebbels, Hess şi Göring. Tot la capitolul comploturi a fost trecut şi încercarea SA de a prelua controlul puterii în 1934, deşi aici există numeroase dovezi că aşa-zisul complot nu a fost altceva decât o reglare de conturi. Noaptea cuţitelor lungi şi eliminarea fizică a şefului SA, Erns Röhm, au însemnat eliminarea influenţelor extremei stângi din interiorul mişcării naţional-socialiste.
În cursul anului 1933, mica grupare a lui Dietrich a devenit Leibstandarte Adolf Hitler, singura în care cancelarul avea deplină încredere şi care va deveni prima divizie a Waffen SS. În ciuda măsurilor de securitate luate de regim, apetenţa lui Hitler pentru discursuri publice şi băi de mulţime, îndeosebi până la declanşarea războiului, oferea numeroase oportunităţi în special pentru asasinii care acţionau din proprie iniţiativă şi care se puteau strecura relativ uşor în preajma liderului nazist.
Continuarea pe historia.ro
