Un tratat din 1967 a decis că nimeni nu poate deține spațiul cosmic. O jumătate de secol mai târziu, miliardarii și superputerile lumii văd totuși averi pe care le pot face acolo. În nuvela din 1950 a lui Robert Heinlein, „Omul care a vândut Luna”, un magnat pornește într-o misiune de a deveni primul om pe Lună și vinde la licitație drepturile de proprietate asupra suprafeței lunare. Peste 100 de țări au fost de acord că Luna nu aparține nimănui, însă acum, problema pare mai complicată, scrie The New York Times.
„Într-una din zilele astea o să aibă loc o luptă pe cinste pentru a stabili cui aparține Luna. Vreau ca șansele să fie în favoarea noastră, astfel încât să câștigăm”, le spune el colegilor săi de afaceri.
În acea epocă, în timp ce Statele Unite și Uniunea Sovietică se întreceau în cursa spre Lună, viitorul pe care și-l imagina Heinlein părea că s-ar putea împlini. Pentru a preveni această îngrijorare, superputerile au încheiat un acord: Tratatul privind spațiul cosmic din 1967.
Peste 100 de țări au fost de acord că Luna nu aparține nimănui, însă acum, problema pare mai complicată.
Superputerile lumii se întrec acum în construirea de baze lunare cu energie nucleară, iar liderii corporativi au propriile lor vise legate de Lună. Elon Musk, un fan al muncii lui Heinlein, își imaginează „piețe de trilioane de dolari”, inclusiv centre de date lunare și o catapultă pentru lansarea sateliților mai adânc în spațiu. Jeff Bezos vrea să mute industria grea pe Lună și să lase Pământul o „planetă-grădină”.
Guvernul Statelor Unite are în vedere heliul, apa înghețată și alte resurse din apropierea polului sud al Lunii. China a efectuat propriile cercetări și, în parteneriat cu Rusia, dorește să-și construiască baza în apropierea aceluiași pol.
Această eră se bazează pe convingerea că primul este cel mai bun și că oricine ajunge pe Lună cel mai repede poate stabili regulile. Toți ceilalți vor trebui doar să le urmeze.
Tratatul din 1967 a declarat că țările nu pot revendica spațiul cosmic „prin utilizare sau ocupare”. Explorarea spațiului, se spunea în tratat, ar trebui să fie în beneficiul tuturor țărilor. Tratatul se concentra pe controlul armelor și interzicea armele nucleare în spațiu.
Însă, la aproape 60 de ani de la ratificarea tratatului, unele întrebări încă necesită răspunsuri. Ce jurisdicție poate revendica un stat asupra unei baze lunare? Poate o companie să profite de bogăția Lunii? Poate o națiune sau o companie să stabilească un perimetru și să-i țină pe alții afară?
Încercările anterioare de a răspunde la unele dintre aceste întrebări au eșuat în mare parte. La sfârșitul anilor 1970, Tratatul Lunii a declarat resursele lunare un patrimoniu comun al omenirii și a insistat asupra unei guvernanțe internaționale a exploatării lor.
Doar 17 țări au fost de acord cu tratatul. Statele Unite, Uniunea Sovietică și China nu au făcut-o. Cele mai mari puteri nu au vrut să împartă tehnologia sau să împartă o parte din viitoarele recompense care urmau să fie găsite pe Lună.
„Având în vedere cantitatea incertă de resurse de pe Lună și nicio modalitate eficientă din punct de vedere al costurilor de a le extrage, miza nu a fost suficient de mare pentru a găsi o soluție”, spune Bleddyn Bowen, profesor de astropolitică la Universitatea Durham din Anglia.
„Este o zonă gri de care toată lumea este mulțumită în acest moment”, a subliniat el.
Un argument câștigă teren în lumea dreptului spațial: statele pot deține ceea ce extrag chiar dacă nu pot deține luna însăși.
Unii specialiști în drept fac analogii cu Legea mării, care se referă la extracția resurselor din adâncurile mării, o altă moștenire comună a omenirii.
„Dacă națiunile pot exploata adâncurile mării, atunci pot exploata și spațiul cosmic”, a spus Hussein Badreddine, lector la Universitatea din Sydney, specializat în drept spațial.
Multe țări și-au stabilit propriile legi care guvernează activitățile statale și private în spațiu. O lege a Statelor Unite din 2015, de exemplu, permite companiilor să exploateze mineritul în spațiu. Acordurile Artemis, un set de principii neobligatorii stabilite de Statele Unite și semnate de 76 de națiuni, declară că extragerea resurselor de pe Lună, Marte, comete sau asteroizi nu încalcă Tratatul privind spațiul cosmic.
China și cel puțin alte 12 națiuni au ajuns la un acord similar pentru o stație lunară internațională de cercetare.
Când NASA și-a accelerat planul de a plasa un reactor nuclear pe Lună, și-a bazat decizia pe temerile că, dacă China și Rusia ar construi primele un reactor, ar putea declara o zonă de interdicție care ar limita locurile unde ar putea merge astronauții americani și roverele lor.
Un astfel de perimetru, chiar și din motive de siguranță, ar contraveni primului articol al Tratatului privind spațiul cosmic, care prevede accesul liber la spațiu pentru toți, au declarat avocații și cercetătorii din domeniul spațiului. Unii diplomați susțin că orice interpretare a tratatului care permite primilor veniți să stabilească regula ar putea crea monopoluri de facto asupra Lunii.
Se așteaptă ca un grup de lucru al Națiunilor Unite să finalizeze principiile care abordează unele dintre aceste întrebări până anul viitor.
În practică însă, doar câteva țări au resursele financiare suficiente și tehnologia avansată pentru a explora și dezvolta Luna. Și există suficient spațiu de manevră în tratat pentru ca una dintre ele să demonteze un reactor nuclear sau pentru ca un magnat întreprinzător să înceapă o exploatare minieră.
„Dacă China și America sunt cele două țări care fac totul pe Lună, practic pot stabili regulile între ele”, a spus el Bowen.
