Istoria ştiinţei consemnează că, puțin după 1800, adică în 1816, un baron neamț, Karl Drais von Sauerbronn, a inventat Laufmaschine, „mașina de alergat”. În fapt, acest strămoș al bicicletei era făurit dintr-o osie de care erau fixate două roți din lemn, nu avea pedale și înainta doar prin forța picioarelor cu care trebuia să te împingi în pământ. Dacă aristocratului nici prin cap nu i-a trecut să-și comande un costum special pentru a călări velocipedul, folosindu-l doar pe cel de călărie, tinerii au fost încântați de acest mijloc de deplasare, astfel că au renunțat rând pe rând la straturile de haine care ba se agățau, ba fluturau aiurea pe lângă ei, transformându-le distracția într-un adevărat chin.
Ar fi ciudat ca la Turul Franței să apară astăzi printre concurenți unul costumat în tricou și pantaloni din lână. Și cu toate acestea, vestimentația primilor bicicliști era alcătuită invariabil din piese croite din lână și bumbac.
Dar înainte de a vorbi despre costumația bicicliștilor, poate n-ar fi rău să amintim câte ceva și despre istoria acestui mijloc de transport. Se spune că pe la 1816, un baron german, pe numele său Karl Drais von Sauerbronn, ar fi inventat mașina de alergat – în fapt, un cadru de lemn cu două roți, care înainta doar dacă utilizatorul își înfigea picioarele în pâmânt împingând cu putere vehiculul. Inventatorul spera ca invenția lui să fie un eficient înlocuitor al calului și să elimine costurile cu ovăzul, care ajunseseră considerabile. Invenţia a fost patentată în 1818, iar în Anglia i s-a spus, de altfel, de la început, Dandy horse.
Prezentat la Paris doi ani mai târziu, sub numele de drezină (draisienne, în franceză, nume purtat acum de vehiculul uşor care circulă pe şinele de tren), în onoarea inventatorului său, velocipedul a stârnit mirare, dar și curiozitate, mai ales în rândul aristocraților tineri care au văzut în mașinărie o nouă posibilitate de distracție.
Femeile şi bicicleta – dificultăţi vestimentare
În Anglia, velocipedul a fost introdus de Denis Johnson, un antrenor de călărie din Londra, care a și deschis, de altfel, prima școală de călărie a bicicletei. Curând, societatea londoneză a fost cuprinsă de nebunia deplasării pe două roți.
Pe la 1870, apariția pe stradă a unui domn pe o bicicletă cu o roată mare și una mică era semn de virilitate și aptitudini fizice deosebite, însă pentru femei obiceiul de a călări o bicicletă a fost considerat nepotrivit. În epoca victoriană se considera că e de-a dreptul indecent ca o doamnă să pedaleze în public pe o astfel de mașinărie, mai ales că riscul de a fi adunată de pe jos era foarte mare. S-au propus atunci alternative de biciclete care mai de care mai fanteziste, de la cele cu pedalele poziționate pe aceeași parte până la triciclul cu roți mari paralele. Însă nici apariția acestuia din urmă nu a rezolvat problema îmbrăcămintei, care le provoca femeilor (tri)cicliste accidente serioase.
Continuarea pe historia.ro
