Primii hackeri au fost nişte tineri curioşi. Acum, lumea lor este formată în cea mai mare parte din spioni guvernamentali, hoţi de profesie şi mercenari. Totul, pentru bani.
CNN aminteşte celebrele cazuri ale hackerilor chinezi care au furat planurile pentru avionul F-35, atacul informatic asupra Nasdaq sau episodul din 2012, în care Iran a distrus 30.000 de calculatoare ale Aramco.
Mai recent, atacul nord-coreenilor asupra Sony, care a produs pagube greu de evaluat şi care au provocat haos în întreaga companie.
Dar nu mereu a fost aşa. La începuturi, hackingul are ceva inocent şi inofensiv.
Conceptul de hacking a apărut în urmă cu aproape 50 de ani, la MIT (Institutul Tehnologic din Massachusetts). Primii hackeri erau preocupaţi să altereze hardware-ul şi software-ul calculatoarelor, pentru a le face mai rapide.
Hacking însemna arta găsirii unor soluţii inovatoare, fiind rodul unei imaginaţii ieşite din comun şi al dorinţei de a îmbunătăţi tehnologia. Nu erau buni, dar nu erau nici răi. Erau pur şi simplu inteligenţi şi abili.
Primii hackeri, aşa cum îi ştim, au fost numiţi "phreakers", aceştia fiind cei care au infiltrat sistemul naţional de telefonie al SUA. În 1971 au descoperit că fluieratul pe un anumit ton, 2.600 de herţi, permitea accesul la sistemul interurban al AT&T. John Draper a devenit faimos pentru că şi-a dat seama că jucăria dintr-o cutie de cereale, un banal fluier, avea exact tonul potrivit.
Draper a construit un dispozitiv de tip "blue box" pentru a da gratis telefoane oriunde în lume. Dispozitivul a fost imediat adoptat şi de alţii, printre care tinerii Steve Wozniak şi Steve Jobs, care au început să construiască şi să vândă dispozitive similare. Cei doi Steve sunt oamenii care, ani mai târziu, vor fonda Apple.
Frauda a fost descoperită, iar activitatea respectivelor phreakers a fost oprită, însă la acea dată nu exista un cadrul legal adecvat care să reglementeze astfel de acţiuni.
La începutul anilor '80, când oamenii deja aveau calculatoare personale conectate la reţea, apare o nouă generaţie.
În aşa-numita "Epocă de aur", hackingul însemna conectarea clandestină la orice sistem. Erau sparte reţelele companiilor, ale spitalelor, practic orice calculator putea fi ţinta hackerilor. Au apărut şi primele grupuri, pe forumuri primitive, unde se schimbau păreri şi idei.
În 1986 hackingul devenea infracţiune. Iar în 1988, reţeaua guvernamentală ARPAnet, una din primele versiuni ale internetului, a fost blocată de virusul creat de un absolvent al Universităţii Cornell.
În anul următor, mai mulţi hackeri germani, aflaţi pe statele de plată ale KGB, au fost prinşi în timp ce infliltrau reţeaua Pentagonului.
În 1990, Kevin Poulsen a trucat rezultatele unui concurs radio, pentru a câştiga un Porsche, doar pentru a fi prins şi arestat ulterior.
În anii ce au urmat s-au înregistrat numeroase incidente, unele pentru bani, altele simple gesturi de răzbunare. Pagubele erau nu neapărat foarte mari, dar se realiza potenţiala dimensiunea acestora.
În 1998, L0pht Heavy Industries, un grup de şapte hackeri, au depus mărturie în faţa Congresului privind vulnerabilităţile reţelelor de securitate şi au afirmat că, dacă ar vrea, în 30 de minute ar putea opri internetul.
După 2000 hackingul a trecut definitiv în zona neagră, fiind apanajul profesioniştilor şi al crimei organizate.
Au apărut viruşii pentru a fura conturi bancare, cărţi de credit. Au apărut atacurile informatice din partea organizaţiilor guvernamentale. Stuxnet, programul lansat de Statele Unite a distrus o cincime dintre centrifugile Iranului folosite în programul nuclear. Rusia a atacat site-urile de ştiri şi cele ale instituţiilor publice georgiene, în războiul de cinci zile din 2008.
Există şi o categorie aparte de hackeri, aşa-numiţii hacktivişti, cu scopuri dintre cele mai diverse. Expun brutalitatea forţelor de ordine, atacă site-uri jihadiste, au acţiuni de toate felurile.
Toleranţa autorităţilor faţă de hacking tinde acum către zero. În 1999 Space Rogue, un hacker bine-cunoscut, a expus faptul că de pe un site se scurgeau adresele de email ale clienţilor, iar compania a fost forţată să remedieze problemele. Pentru un acelaşi gest, în 2010, Andrew Auernheimer a făcut un an de puşcărie.
