"Craiul de Dorobanți" scrie un text emoționant despre o pisică. Nu e o glumă, ci un text cu adevărat reușit, unul care l-a făcut chiar și pe scepticul Marian Godină să-l răsplătească cu un like.
"Ne-am cunoscut acum 12 ani. Eu eram tânăr pe atunci, mă credeam nemuritor. La fel se credea şi el, deși era doar un pisoi maidanez de o lună. Şi pentru că îi era frig, s-a strecurat la motorul mașinii unui muncitor în construcții.
Aşa a ajuns la blocul ce-l ridicam chiar vis-a-vis de casa mea şi l-am adoptat cu toții. Beneficiarii, arhitecţii şi muncitorii. A crescut pe șantier până am fost gata. N-avea nume. Dar știam toţi de el. \"Unde e?\" întrebam prima persoană pe care o întâlneam pe șantier. \"Ăla micu? Cred că doarme sus la trei, pe terasă.\" L-au şi zidit o dată băieții cumva pe nişte coloane de circulație a aerului de a trebuit să spargem un perete când l-am auzit că plângea.
Blocul s-a terminat şi când el împlinea un an şi eu 24 s-a mutat la mine. Nu în casă, căci nu suportam pisicile prea tare deși el îmi era simpatic. Locuia la mine la paznic şi-l băgam la mine în casă cam o oră pe zi să ne jucăm. De mâncat avea mâncare la paznic mereu aşa că nu mai vâna. L-am numit Fibu şi n-am să vă spun de ce. Orice prindea îmi aducea doar să văd eu că ar putea trăi şi fara mine. Şi ce dacă? Şi eu puteam fără el! Dormea şi mânca cât era ziua de lungă, iar noaptea ieșea la agățat. Şi ce dacă? Şi eu la fel. Eram amandoi nemuritori.
...
Au urmat unsprezece ani perfecţi în care doi nemuritori au conviețuit perfect. Totul se schimbă mai puţin noi. Fiecare dintre noi era constanta celuilalt. Știam că orice ar fi când vin acasă el e acolo. Fibu era ca un câine. Tot timpul lângă mine, cu mine, pe mine. Mă urma peste tot. Când urcam în mansardă să fac sală se așeza în pauze la fiecare aparat în parte de la care eu ieșeam. Trebuia să-l îndepărtez mereu pentru a putea face următorul set şi tot aşa. Ne suportam bine unul pe celălalt. Ne certam rar şi nu puteam sta mult timp supărați", scrie Codin Maticiuc.
Continuarea, aici.