Lipsa apei și schimbările climatice determină tot mai multe comunități din India să readucă la viață sisteme tradiționale de captare și stocare a apei construite cu sute de ani în urmă, scrie BBC.
În 2025, apa din Moosi Rani Sagar, un vechi rezervor în trepte din orașul Alwar, în statul Rajasthan, s-a revărsat pentru prima dată în mai bine de 30 de ani.
Construcția face parte dintr-un sistem de colectare a apei ridicat la începutul anilor 1800. Până în 2021, nivelul apei varia foarte mult, iar apa era puternic contaminată. După restaurare, rezervorul, care se întinde pe aproximativ 0,5 hectare, poate avea apă până la o adâncime de nouă metri și rareori scade sub șase metri, chiar și în lunile cele mai secetoase.
Este unul dintre numeroasele exemple care arată de ce India începe să se întoarcă la soluții folosite timp de secole și apoi abandonate.
Sisteme vechi, readuse la viață
În întreaga țară sunt restaurate structuri cunoscute sub numele de baori, johad, kund, tanka sau nadi, care au alimentat cu apă o mare parte din India rurală timp de secole.
Ele funcționează diferit, dar au același scop: încetinesc scurgerea apei de ploaie și îi dau timp să se infiltreze în pământ și să refacă rezervele subterane.
Cele mai spectaculoase sunt baori, puțuri sau rezervoare în trepte construite din piatră, cu scări care coboară până la nivelul apei. Mii de astfel de construcții, ridicate între secolul al VII-lea și jumătatea secolului al XIX-lea, se găsesc în India, iar zeci au fost restaurate în ultimii ani.
Nevoia este uriașă. India are aproximativ 18% din populația lumii, dar numai 4% din resursele globale de apă dulce, iar o parte importantă a acestora este poluată.
Țara extrage mai multă apă subterană decât oricare alta, iar aceasta asigură cea mai mare parte a apei potabile și a irigațiilor din mediul rural. În unele regiuni însă se scoate anual din subteran mai multă apă decât poate fi înlocuită prin precipitații.
Schimbările climatice agravează problema: temperaturile mai mari usucă solul mai repede, iar ploile tot mai intense se scurg la suprafață înainte ca apa să aibă timp să se infiltreze.
Sistemele tradiționale nu elimină complet evaporarea, dar ajută apa să ajungă în acvifere, unde este ferită de soare și poate fi folosită ulterior prin fântâni și pompe.
Peste 10.000 de structuri construite într-o singură regiune
În Alwar, rezultate foarte bune au fost obținute și prin refacerea johad-urilor, mici baraje de pământ care rețin apa ploilor musonice suficient de mult pentru ca aceasta să intre în sol.
Rețeaua lor s-a degradat în perioada colonială britanică, în timp ce mineritul, defrișările și folosirea tot mai intensă a puțurilor forate au secătuit rezervele. Până la mijlocul anilor 1980, unele râuri secaseră, iar autoritățile declaraseră anumite regiuni „zone negre”, unde se extrăgea mai multă apă decât putea fi refăcută.
În 1985, Rajendra Singh, care venise în Alwar pentru a deschide o clinică, a început să construiască johad-uri după ce localnicii i-au spus că apa era o problemă mai urgentă.
Primul proiect a dat rezultate aproape imediat. După musonul din 1986, fântâni care fuseseră uscate ani întregi au început din nou să aibă apă.
Între 1994 și 2007 au fost construite în Alwar peste 10.000 de structuri pentru captarea apei, cinci râuri care înainte curgeau doar sezonier au revenit la un debit permanent, iar aproximativ 250 de sate au beneficiat de lucrări. Ulterior, sistemul a fost extins în peste 700 de sate din Rajasthan.
Proiecte similare au apărut și în alte regiuni. În Marathwada, peste 6.000 de sate au construit sau restaurat sisteme pentru conservarea apei și a solului, creând o capacitate de stocare de peste 550 de miliarde de litri.
Avantajul față de unele soluții moderne este simplu: un puț forat scoate apa din pământ, dar nu o pune înapoi, iar un canal aduce apă de la distanță fără să refacă pânza freatică. Johad-urile fac exact acest lucru și pot fi construite la costuri mult mai mici.
Guvernul indian investește din nou în vechile soluții
După independență, India a investit masiv în baraje, canale și puțuri electrificate, dar mult mai puțin în refacerea rezervelor subterane.
În ultimii ani, direcția a început să se schimbe. Construirea și restaurarea johad-urilor, tankas-urilor, baoris-urilor și kunds-urilor face parte acum din programele guvernamentale pentru asigurarea apei în mediul rural.
Un alt program a dus la construirea a 69.000 de iazuri în sate, iar cantitatea de apă care ajunge anual înapoi în subteran prin rezervoare, iazuri și alte structuri de conservare a crescut de la 14 miliarde de metri cubi în 2017 la 25 de miliarde în 2024.
În 2020, guvernul a lansat și un plan național pentru refacerea artificială a acviferelor. Acesta prevede construirea a 14 milioane de structuri capabile să capteze aproximativ 185 de miliarde de metri cubi de apă din ploile musonice.
Multe dintre soluțiile prevăzute în plan nu sunt însă deloc noi. Unele există deja de sute de ani și au fost săpate manual de generațiile trecute.
Pratap Moharana, cercetător la Institutul Central pentru Cercetarea Zonelor Aride din Jodhpur, spune că oamenii nu au uitat niciodată cu adevărat cât de importante sunt aceste sisteme. Ceea ce s-a pierdut, spune el, a fost mai degrabă voința politică de a le lua în serios.
Iar Arun Krishnamurthy, implicat în restaurarea Moosi Rani Sagar, avertizează că simpla investiție nu este suficientă: „Nicio sumă de bani, nicio tehnologie și niciun efort pe teren nu pot salva puțurile în trepte dacă nu există o disciplină civică puternică”.