Într-o zi un băiețel a apelat un număr ales întâmplător… De atunci el a tot continuat să sune acolo!
Neavând altă ocupație, el a început să cerceteze numerele mâzgălite pe pereții cabinei. Dar iată că a găsit unul scris foarte îngrijit… Fără să știe de ce, Andrei a sunat la acel număr.
— Vă ascult! Cine este la telefon? — i-a răspuns deodată un glas răgușit.
Desigur că Andrei putea să închidă repede, însă el brusc a spus:
— Sunt eu…
Omul nevăzut n-a fost deloc mirat, ci dimpotrivă. Vocea lui a devenit deodată mai caldă și mai blândă.
— A! Salut, micuțule! Sunt foarte fericit că într-un final ai sunat. Așteptam cu nerăbdare apelul tău… Probabil, iarăși te grăbești?..
Andrei nu știa ce să răspundă. Acel om l-a confundat cu altcineva. Și ar trebui să-i spună imediat despre acest lucru și să-și ceară iertare. Însă ceva îl împiedica…
— Cum mai este la școală?
— La școală… bine… — a murmurat buimăcit Andrei.
Interlocutorul, probabil, a simțit emoția din glasul lui și vocea sa iarăși a devenit răgușită.
— Tu, probabil, acum te grăbești să ajungi la bazin? Sau la studio? Trebuie să pleci, nu-i așa?.. Mulțumesc că nu mă uiți. Eu sper în fiecare zi că mă vei suna.
În ziua următoare Andrei se tot gândea la omul, care aștepta un apel de la un oarecare „micuț”. Și a ajuns la concluzia că trebuie să mai sune o dată și să-și ceară iertare.
I s-a răspuns imediat.
— O! Salut, micuțule! Mulțumesc că nu-ți uiți bunicul! Poate mă vei vizita zilele astea? Doar știi că eu aproape deloc nu ies din casă… Și totul din cauza rănilor mele!
— Răni?.. — nu s-a putut abține Andrei.
— Ți-am mai povestit despre ele, micuțule. Ce-i drept, pe atunci erai încă foarte mic. Ai uitat, probabil? Am fost rănit încă pe timpurile când zburam cu avionul de vânătoare. Da, ce vremuri! Și iată că m-ai sunat și mă simt mai bine. Chiar mă simt bine.
Continuarea, AICI.
