Diagnosticul de depresie a venit ca o ușurare pentru mulți dintre cei care au crezut o viață că așa sunt ei, mai pesimiști, mai obosiți, mai lipsiți de energie și de chef. Și că ei sunt problema, că sunt definiți de aceste simptome care aparțin, de fapt, unei afecțiuni adesea cronice.
Aproape un milion de oameni îşi iau viaţa anual din cauza depresiei. Tentativele de suicid, de multe ori repetate, nu pot fi cuantificate, dar specialiștii consideră că sunt din ce în ce mai prezente.
La noi, în urmă cu doi ani erau înregistrate cam 500.000 de persoane cu afecţiuni psihice, de două ori mai mult ca acum un deceniu. Dar încă foarte puţini, căci afecţiunea psihică e privită şi acum ca o ruşine. Dacă vrei să ne spui povestea ta, scrie-ne pe [email protected].
Ani de zile, Anamaria nu a ştiut ce e în neregulă cu ea. Şi-a spus că aşa e ea, mai melancolică, pentru că citeşte mult, că na, nu e nimic deosebit în ceea ce i se întâmplă. Avea stările astea, aşa, pe care nu ştia să şi le descrie, încă din adolescenţă. Dar la specialist a ajuns abia ani mai târziu, când lucrurile au devenit cu adevărat grave. Nu mai era în stare nici să se ridice din pat şi pentru nimic din stările astea nu exista o explicaţie. Atunci s-a speriat.
Are 38 de ani acum. A ajuns prima dată la psiholog pe la 24-25 de ani. La primele şedinţe nu a putut să spună nimic.
Anamaria Nedelcoff, jurnalistă Antena 3 CNN: Am plâns întruna. Şi mă duceam, mă aşezam pe fotoliu, plângeam, după care ziceam "la revedere, mulţumesc!", plecam. Veneam săptămâna următoare: iarăşi plângeam, iarăşi plecam.
Reporter: Cum ai ştiut că ceva e în neregulă cu tine?
Anamaria Nedelcoff: Pentru că mă simţeam foarte, foarte, foarte rău. Şi am avut o perioadă – de vreo trei săptămâni, cred – în care n-am fost în stare să mănânc, n-am fost în stare să ies din cameră, n-am fost în stare să mă pieptăn. Şi mi s-a făcut frică: că o să ajung în faza în care n-o să mai pot munci. Şi atunci mi-am dat seama că am fost mai rău decât am fost vreodată în viaţa mea.
Au urmat ani de zile de terapie, de medicaţie psihiatrică, cu un soţ care îi spunea că nu e adevărat, ea nu are depresie, cu şefi la serviciu care o credeau leneşă, prieteni care spuneau că nu are cum să aibă depresie, aşa că a început şi ea să se învinovăţească.
Anamaria Nedelcoff: Lucruri de genul că nu-i nimic de capul meu, că nu sunt bună de nimic, că sunt o impostoare, că sunt o proastă, că n-o să ies niciodată din cloaca aia în care trăiam, că nu e nimic de capul meu şi toată lumea din jurul meu o să îşi dea seama la un moment dat cât de proastă sunt, cât de urâtă, cât de grasă, cât de nenorocită sunt eu, de fapt.
În exterior nu se vedea nimic. Era aceeaşi Anamaria, cu aceeaşi mască de persoană persoană veselă, care glumeşte, care îi face pe ceilalţi să se simtă bine.
Anamaria Nedelcoff: Eu merit un Oscar pentru cât de bine ştiu să mă prefac. Aveam zile foarte bune, în care aveam energie foarte multă şi puteam munci şi zile în care efectiv nu mă puteam da jos din pat. Mi se părea mult prea greu să mă dau jos din pat, să dau pătura la o parte… îmi făceam, aşa, toate procesele astea: trebuie să mă ridic, trebuie să deschid ochii, să mă ridic, să mă dau jos din pat, să îmi pun papucii, să îmi fac de mâncare, să deschid uşa de la frigider, să îmi pun ouăle în tigaie, să aprind aragazul, să mănânc, să spăl farfuriile… mi se părea totul mult, mult, mult prea greu!
Reporter: Şi ce făceai? Nu te duceai la serviciu.
Anamaria Nedelcoff: Da. Nu mă duceam la serviciu şi pur şi simplu stăteam în casă, nu răspundeam la telefon, nu vorbeam cu absolut nimeni. Şi efectiv mă încuiam într-o cameră.
Reporter: Şi ce ziceau la serviciu?
Anamaria Nedelcoff: Că sunt labilă psihic. Că sunt nebună. Că sunt leneşă.
Câţiva ani a ezitat să meargă la psihiatru. Îi era ruşine, ce o să spună lumea despre ea, că e nebună. Tot de ruşine şi de teamă că nu se va mai putea angaja nu şi-a luat concediu medical pentru episoadele depresive.
Anamaria Nedelcoff: Şi după ce am obţinut un diagnostic şi le-am zis, pentru mine a fost o fericire când am obţinut diagnosticul, că mi-am dat seama că am ceva ce are multă lume şi că nu-s singura pe pământ căreia i s-a întâmplat treaba asta.
Şi-a anunţat şefii că suferă de depresie, dar asta nu a ajutat-o, dimpotrivă. S-a întâmplat ce se temuse.
Anamaria Nedelcoff: Mi-au pus eticheta de nebună şi a trebuit să muncesc luni întregi, poate chiar ani întregi, să demonstrez unor oameni că eu, de fapt, sunt doar un om foarte trist în sinea mea şi că nu sunt nebună.
În timp, a învăţat să trăiască cu depresia ei, să înţeleagă că pe ea, Anamaria Nedelcoff, jurnalistă, nu o defineşte depresia, ci multe altele.
A reuşit să depăşească episoadele cele mai grave cu ajutorul animalelor ei, al părinţilor, care s-au temut şi ei o lungă perioadă că lumea o va judeca pentru afecţiunea ei, dar care au acceptat într-un final că suferă de o boală.
Şi că depresia vine şi pleacă, aşa cum explică Andrew Solomon, autorul care a descris în cărţile sale propriile experienţe cu depresia, primul care a descris ceea ce de altfel trăiesc milioane de oameni pe pământ.
Andrew Solomon, scriitor: Ceea ce tinde să dispară atunci când te confrunți cu depresia clinică nu este doar orice interes deosebit de a trăi, ci și incapacitatea de a înțelege de ce altcineva ar fi interesat să trăiască. Și pierzi acest sentiment chiar dacă ai o viață plină și bogată și copii de care să ai grijă și tot felul de alte lucruri. Totul pare, pur și simplu, fără rost.
Şi atunci, ce ajută? Psihoterapia. Stilul de viaţă. Sportul, Somnul. Şi medicamentele, care pentru Andrew Solomon au făcut diferenţa. Sunt fel de fel de mituri în privinţa antidepresivelor, dar, spune scriitorul, ar trebui măcar să nu fie excluse ca opţiune.
Andrew Solomon: Vreau să spun că am fost șocat - ultimul episod grav pe care l-am avut a fost în 2017 și am fost pe medicația pe care o luasem și care, din diverse motive necunoscute, se pare că nu a fost eficientă în mod corespunzător. În cele din urmă, după ce m-am simțit foarte rău timp de 8 luni, am trecut la un alt medicament. Am avut câteva zile de depresie, din când în când, dar, în esență, nu am mai fost deprimat de atunci. Pur și simplu am scăpat de ea fără a scăpa de restul personalității mele.
Însă cel mai important pentru cei care suferă de depresie este să ceară ajutor. Iar pentru cei care văd că ceva e în neregulă, să ofere ajutor.
Yolanda Creţescu: Dacă e un om pe care îl vezi că nu se mai spală, nu se mai îngrijeşte, târăşte nişte pijamale după el, evită să mai iasă din casă, evită anturajele sau activităţile pe care altădată le făcea cu mare plăcere; scăderea libidoului, scăderea puterii de concentrare.
În România abia recent am început să vedem semnele depresiei. Un studiu realizat recent de Institutul de Management si Statistica Medicală arată că mai puţin de jumătate dintr-un eşantion de 2.000 de persoane intervievate au solicitat ajutor pentru tratament.
Vorbiţi despre asta. Spuneţi-le celor apropiaţi! Mergeţi la psiholog, nu e o ruşine. Se decontează şi prin Casa de asigurări unele şedinţe. Luaţi medicamentele, dacă e nevoie. Nu le întrerupeţi fără acordul medicului. Nu vă ascundeţi, lăsaţi-i pe ceilalţi să ştie la ce semne să fie atenţi. Vorbiţi despre depresie, nu mai e ruşine!
I se spune noua pandemie. Alții ii spun boala secolului. Alții nici nu vor să știe că există. Vorbim despre depresia, boala care, oficial, în Romania aproape că nu există. Deși la nivel global sunt peste 300 de milioane de oameni care suferă si sunt tratați pentru această boală, România este, în acte, ţara cu cea mai mică rată a depresiei. O statistică mincinoasă, spun medicii psihiatri şi psihologii. Nu avem studii făcute, nu există o rețea de sănătate mintală nivel naţional, si, mai ales, nu vorbim despre problemele noastre de multe ori nici cu cei apropiați.
Campania “3.2.1 Vorbește despre tine” care a debutat luni la Antena 3 CNN încearcă să facă primul pas către un demers naţional necesar: să corecteze felul în care depresia şi burnout-ul sunt privite şi tratate în ţara noastră. Campania a pus cap la cap toate aceste date, dar a adunat şi mărturii tulburătoare ale unor oameni care au trecut si trec prin această afecțiune gravă. Unii dintre ei sunt persoane publice care au vorbit pentru prima dată în faţa camerei despre problemele lor. Au făcut-o în fata Mariei Coman, care, în premieră în media din Romania, a jucat pentru această campanie două roluri: cel de jurnalist - aşa cum o cunoașteți, precum şi de psiholog clinician - a doua ei meserie.
