Mergem la medic în ultimă instanţă, când simţim că nu mai putem ori ajungem în stadiul în care nu mai suntem în stare să lucrăm. Cam aşa duc românii depresia şi burnoutul, întrucât la noi încă eşti stigmatizat dacă ai o afecţiune psihică.
Medicul psihiatru Ioana Silion a vorbit despre toate acestea în cadrul campaniei 3.2.1. Vorbeşte despre tine.
Reporter: Ce înseamnă burnoutul, de fapt? Că vorbim, aşa, pare ceva ce nu poate fi definit foarte clar.
Ioana Silion, medic psihiatru: Burnoutul este un sindrom. E o afecţiune, o multitudine de simptome şi semne, care apar şi se instalează ca urmare a unor evenimente petrecute la locul de muncă.
Burnoutul, ca şi concept, este legat de locul de muncă, de evenimente petrecute acolo. Evenimente – fie vorbim de workload, încărcare mare, volum mare de muncă, fie ore suplimentare, fie atmosferă nepotrivită la locul de muncă, fie nemulţumire personală în ceea ce priveşte performanţele la locul de muncă.
Şi atunci apare o disforie, o stare disforică iniţial, iar dacă nu este recunoscută şi intervenit, poate evolua în afecţiune cu patologii psihiatrice.
Reporter: Cum ajung oamenii la doctor? Ştiu că au burnout?
Ioana Silion: Nu ştiu că au burnout.
Reporter: Şi atunci de ce vin?
Ioana Silion: Sunt nişte etape prin care persoanele respective trec, până ajung să îşi dea seama că au o problemă şi că au nevoie de ajutor. Iniţial, ca orice om, sunt bucuroşi, sunt entuziasmaţi când încep un nou loc de muncă, să performeze, să aibă rezultate bune, să fie plăcuţi de colegi, să fie plăcuţi de superiori, să fie compensaţi financiar aşa cum îşi doresc şi se implică foarte mult în activităţile profesionale.
Uneori se implică atât de mult tocmai ca o trăsătură a personalităţii lor. Sunt persoane care simt nevoia să deţină controlul şi să facă tot singuri, să aibă ei siguranţa că lucrurile sunt bine făcute şi aşa cum vor ei.
Şi apare la un moment dat anxietatea. Anxietatea că nu vor reuşi să facă faţă. Că nu se descurcă atât de bine cum şi-ar dori ei sau cum îşi doresc superiorii.
Apare starea de alertă, în care sunt tot timpul preocupaţi de activitatea profesională. Sunt tot timpul preocupaţi de – nu ştiu – proiecte noi, îşi doresc să facă mai mult, apar insomniile, pentru că sunt tot timpul preocupaţi de activitatea lor profesională.
Nu pot adormi pentru că atunci când se liniştesc şi încearcă să adoarmă le vin idei noi şi fie se trezesc şi încep să lucreze, fie se chinuie şi nu pot adormi. E un cerc vicios în care intră.
Insomnia determină o stare de nelinişte, agitaţie, scăderea capacităţii de concentrare, atenţiei, randament diminuat. Şi cu toate astea, ei îşi doresc să performeze şi dedică cât mai mult timp, devin iritabili, irascibili, reactivi, intră în conflict cu superiorii, cu colegii.
Fie se izolează ei, nedorind să mai interacţioneze, ori ei sunt izolaţi de colegi pentru că nu sunt agreaţi. Dacă, eu ştiu, nu reuşesc să-şi facă activităţile conform planificărilor, colegi de-ai lor trebuie să preia sarcinile şi atunci sigur că nu e o bucurie pentru nimeni.
Apoi apare starea de epuizare psihică, pentru că nu mai pot să facă faţă şi nu se descurcă cu ce mai au de făcut. Viaţa socială are de suferit, pentru că nu mai au timp şi dispoziţie să se întâlnească cu prietenii, să iasă, să socializeze.
Viaţa de familie, la fel, are de suferit. Că nu mai sunt prezenţi în activităţile familiei. Nu se mai pot bucura de evenimente. Nu mai pot participa activ la viaţa de familie şi viaţa socială.
Fără să îşi dea seama, oamenii respectivi experimentează simptome de depresie. Depresia, ca diagnostic, este codificată, deci avem cod clinic de diagnostic pentru depresie care se instalează lent, insidios.
Sunt oameni care duc stările astea pe picioare luni, ani unii dintre ei, fără să-şi dea seama. Au dispoziţie tristă majoritatea timpului. Scade interesul pentru activităţi plăcute anterior, retragere socială, insomnie sau hipersomnie.
Sunt unele persoane care ar dormi tot timpul numai ca să nu mai interacţioneze cu lumea reală. Sau care, atunci când se trezesc dimineaţa, experimentează o stare de frică, de anxietate, pentru că va trebui să o ia de la capăt cu acelaşi program care deja e epuizant.
Sunt pacienţi care spun că încep programul plângând pentru că efectiv nu mai pot.
Reporter: Şi când vin la doctor?
Ioana Silion: Vin la doctor în ultimă instanţă. La psihiatru. Pentru că cei mai mulţi dintre ei, neavând timp să-şi rezolve problemele sau să-şi dea seama ce li se întâmplă, somatizează.
Somatizează pe bune. Adică chiar există simptomele fizice, fie din sfera digestivă, cu dificultăţi de alimentaţie, deci nu mai pot mânca.
Scade pofta de mâncare. Scade pofta de mâncare e una, dar atunci când ajungi să slăbeşti foarte mult într-un timp scurt sau ai senzaţia de nod în gât şi că nu poţi înghiţi alimentele, senzaţia de înecare, chiar şi cu lichide sau tulburări de tranzit inexplicabile. Sau vorbim de modificarea gustului alimentelor. Pur şi simplu nu ne mai face plăcere, nu mai ai senzaţia de foame.
Apar, eu ştiu, din sfera cardiovasculară palpitaţii. Palpitaţii din senin. Se trezesc noaptea cu palpitaţii şi cu stări de nelinişte.
Reporter: Şi de aici atacul de panică.
Ioana Silion: Şi de aici atacul de panică, da, pentru că e vorba de o anxietate paroxistică, cu o senzaţie de sufocare, lipsa aerului, senzaţia de presiune în piept. Şi oamenii se duc iniţial la medici specialişti: cardiologi, gastroenterologi, medicină internă. Îşi fac tot felul de investigaţii invazive: endoscopii, colonoscopii.
Sunt persoane care ajung să îşi scoată vezica biliară din cauza senzaţiilor de greaţă, de vomă şi toate simptomele astea digestive pot pune pe seama unor probleme din sfera gastroenterologică.
După ce-şi fac toate investigaţiile, analizele de sânge, tot felul, markeri tumorali, tot ce-i mai rău, tomografii cerebrale, că prezintă cefalee, vertij, ameţesc, dezechilibru şi-şi dau seama că n-au nimic somatic, deci nu se obiectivează somatică în niciun fel, se supără. Pentru că ei chiar simt lucrurile astea, durerile astea. Sunt prezente.
Procesul este destul de elaborat, că pierd ceva timp pe la investigaţii şi pe la medici, până când îşi dă seama un doctor sau cineva din familie că e nevoie, totuşi, să meargă la psihiatru.
Pentru că nu pot funcţiona – că de fapt aici e problema, că nu mai pot funcţiona – încearcă să-şi ia concediu. Concediile medicale sunt nişte resurse irosite, pentru că
cineva trebuie să preia activitatea, pacientul respectiv stă acasă, nu e productiv, nimeni nu are de câştigat.
Reporter: Şi atunci care ar fi varianta bună pentru ei?
Ioana Silion: Varianta ar fi ca Resursele Umane din companii – şi managerii – să aloce timp şi atenţie pentru investigarea – pe prevenţie – încă de la angajare.
În campania let`s talk about burnout pe care o facem ideea e în felul următor: să facă parte din pachetul salarial o evaluare iniţială de specialitate, dar trebuie supravegheată de un medic, pentru că psihologul nu poate pune diagnostic şi n-are nici cum, să evaluăm tipologiile fiecărui om în parte.
Pentru că unii oameni sunt în stare să ia decizii, sunt proactivi, pot să-şi asume deciziile pe care le iau. Alte persoane nu pot. Sunt tipologii evitante, dependente, anxioase, care au nevoie să aibă tot timpul în spate pe cineva, să se asigure că fac bine ce fac.
Şi trebuie fiecare tipologie în parte abordată diferit la locul de muncă, pentru că toţi trebuie să muncim, toată lumea are nevoie de un loc de muncă.
Reporter: Care e varianta acum? Deci dacă eu am burnout, să zicem, cu un diagnostic pus de medic, ce variante am la serviciu?
Ioana Silion: Din punct de vedere legal, confidenţialitatea medic-pacient trebuie respectată.
Reporter: Sigur. Dar eu pot să am un diagnostic de burnout, oficial?
Ioana Silion: Nu există burnout, codificare de burnout. Burnoutul este codificat ca tulburare afectivă sau tulburare anxioasă sau tulburare de somn ca urmare a unor evenimente petrecute la locul de muncă. Adică, contextual, ăsta e cadrul.
Reporter: Doar la noi sau în general?
Ioana Silion: În general.
Reporter: Şi-n Europa?
Ioana Silion: În Europa se pune, se dă o mare atenţie şi chiar se alocă resurse financiare pentru prevenţie.
Reporter: Dar în Europa există diagnostic de burnout?
Ioana Silion: Oamenii sunt evaluaţi şi, atunci când se simt epuizaţi, pentru că spun, beneficiază de concedii medicale, beneficiază de repaus, sunt ajutaţi. Sigur că şi asta implică nişte resurse financiare şi eforturi din punct de vedere profesional, că trebuie cineva să acopere munca respectivă.
Reporter: Şi la noi cum sunt primite situaţiile de genul ăsta?
Ioana Silion: La noi sunt primite prost situaţiile de genul ăsta. Pentru că fie le e frică să recunoască faptul că oamenii sunt supraîncărcaţi la locul de muncă cu activităţi profesionale, fie atmosfera e proastă.
Apar conflicte între colegi, apar presiuni de la şefi, nu sunt în stare să folosească un limbaj adecvat şi jignesc. Oamenii se simt umiliţi. Umilinţa nu ar trebui s-o simtă nimeni. Şi dacă un om se simte umilit, de vină este cel care produce umilinţa. Şi mă refer la vină în mod moral, etic. Nimeni n-ar trebui să facă asta.
Ar trebui, totuşi, ca departamentele de Resurse Umane să fie mai atente la lucrul ăsta mai degrabă decât la lucruri mai puţin importante şi să-şi păstreze şi oamenii şi să-i îndrume aşa cum ei pot să facă.
De exemplu, trebuie văzut la începutul, la interviul de angajare, ce vrea să facă omul respectiv. Ce planuri are? Fie vrea să aibă un loc de muncă unde stă liniştit, se duce opt ore sau eu ştiu cât e, apoi merge acasă liniştit, are un salariu şi îşi vede de treaba lui, fie vrea să promoveze.
Şi lucrurile sunt diferite ca abordare. Atunci când un om vrea să promoveze, el trebuie să ştie care sunt etapele pentru asta: dacă are posibilitatea să promoveze în firma respectivă sau dacă sunt anumiţi paşi şi se concentrează pe asta.
Dar dacă un om îşi doreşte să promoveze şi nu are cadrul potrivit sau vrea mai mult şi se simte frustrat, avem altă problemă, de natură emoţională şi nemulţumire.
Reporter: Experienţa ultimilor ani ne arată că a crescut numărul cazurilor de burnout?
Ioana Silion: Da. A crescut numărul cazurilor de burnout odată cu pandemia, pentru că oamenii au fost nevoiţi să lucreze toţi de acasă.
În primul rând, au fost o grămadă de persoane, multe tipologii care nu s-au adaptat la lucrul de acasă, care nu au ştiut să-şi gestioneze timpul, astfel încât să lucreze de acasă. Nu au mai avut colegi cu care să interacţioneze şi să se asigure că fac bine ce fac.
Îşi întindeau activitatea profesională pe tot parcursul zilei, pentru că, fiind acasă, aveai senzaţia că ai timp.
Nu reuşea să-şi facă activităţile profesionale în timpul zilei şi le întindeau pe timpul nopţii. Bineînţeles că apelau la substanţe care să-i ajute să facă faţă din punct de vedere al anxietăţii şi ce e mai la îndemână decât alcoolul? Sedative, tot felul de sedative ca să poată adormi.
Foarte uşor lumea are acces în ziua de astăzi la droguri recreaţionale, care într-adevăr, pe moment îi ajută să se relaxeze, dar în timp sunt devastatoare ca şi acţiune a la long. Iar dimineaţa, ca să poată funcţiona, ce facem? Bea cafea în exces, băuturi energizante, iau analgezice, iau antiinflamatoare.
Şi se creează, aşa, un cerc vicios. Sigur că, având şi starea asta de alertă continuă şi se activează sistemul neurovegetativ, endocrin, nivelul de cortizol este foarte crescut în organism şi apar afecţiuni somatice care sunt reale: hipertensiune, tahicardii, rezistenţă crescută la insulină, apoi diabet zaharat.
Foarte multe cazuri în ultimul timp de boli autoimune: tiroidită autoimună la tineri, cu valori normale ale TSH-ul şi FD4, dar ATP-ul, care e markerul endocrinologic, e crescut.
Am pacienţi care vin cu o dispoziţie depresivă, cu dureri de cap, cu cefalee, cu vertij. E un tablou clinic specific unot tulburări, unor afecţiuni psihice şi când măsori tensiune, ne trezim cu nişte valori tensionale complet inexplicabile la vârsta lor, 30-40 de ani.
Reporter: Care e cel mai grav caz de burnout pe care l-aţi văzut?
Ioana Silion: Burnoutul în sine, dacă nu reuşeşti să-l gestionezi la modul de a solicita ajutor, ajutor de specialitate şi a-ţi trata, practic, simptomatologia afectivă, psihică, finalitatea e în două feluri: fie îţi dai demisia, fie eşti demis. Cam asta e. Astea-s cele două variante.
Sunt persoane care ajung la depresii severe. Oamenii respectivi nu se pot aduna astfel încât să îşi găsească un nou loc de muncă şi, practic, stau fără venit.
Alte persoane îşi găsesc un nou loc de muncă şi se duc la noul job gata obosiţi şi bineînţeles că nu fac faţă nici acolo. Şi au frustrarea că nu se vor descurca niciodată, că nu sunt în stare, că viaţa lor e terminată.
Iar depresiile severe sigur că pot avea ca finalitate autoliza, ceea ce se întâmplă destul de frecvent în ultima perioadă. Şi e un sentiment foarte apăsător şi nimeni nu e de vină, practic, pentru ce simte.
Reporter: Apropo de tratament şi de pastile, există o reticenţă a oamenilor pentru tratamentele psihiatrice în general. De unde vine ea?
Ioana Silion: E vorba de stigmatizare. Psihiatria e încă privită aşa, ca o specialitate, nu ştiu, ruşinoasă. O persoană care suferă de depresie sau anxietate, folosind colocvial nişte termeni complet nepotriviţi, sunt labili psihic, sunt nebuni, se foloseşte cu uşurinţă termenul de dement, cretin, idiot, nu faci faţă, nu eşti puternic, nu eşti în stare. Lucrurile astea adâncesc neîncrederea către această specialitate.
Reporter: Există efecte secundare ale medicamentelor psihiatrice diferite de efectele secundare ale medicamentelor – nu ştiu – pentru alte afecţiuni?
Ioana Silion: Efecte secundare au inclusiv alimentele pe care le mâncăm. Deci efecte secundare există şi au fost raportate şi sunt specificate pe prospect, pentru că este o reglementare internaţională, deci trebuie. Atunci când se face un studiu pentru medicamentul respectiv, fiecare eveniment advers raportat este trecut în prospect şi, în funcţie de frecvenţa acestora, ca oamenii să fie atenţi la efectele secundare.
Ţinând cont de beneficiile pe care oamenii le au, raportat la efectele secundare ale medicamentelor, este mult mai bine să-şi ia medicamentele şi să funcţioneze în limite normale şi decente.
În general, sunt bine tolerate medicamentele psihotrope. Culmea! Adică nu avem, foarte puţini raportează efecte secundare. Şi atunci fie schimbăm medicamentul, fie schimbăm clasa terapeutică, şi totuşi găsim o soluţie.
Comparativ cu alte specialităţi, e o specialitate subiectivă, pe care noi încercăm s-o obiectivăm totuşi cu scale, că avem nevoie să ne menţinem într-o zonă obiectivă.
Reporter: Legat de dependenţă şi de faptul că oamenilor le e frică că vor trăi toată viaţa luând somnifere, ok, şi? Dacă o să trăieşti toată viaţa luând somnifere, ce?
Ioana Silion: Sunt persoane care au insomnie cronică, insomnie primară, cronică, care iau medicamente pentru somn şi sunt mulţumiţi aşa, pentru că nu pot dormi.
Pentru că dacă nu le iau şi nu pot dormi, lucrurile sunt mult mai complicate şi mult mai greu de gestionat decât atunci când dormi, pentru că singura modalitate în care corpul şi mintea se refac este doar în somn, atunci când organismul funcţionează la nivel bazal.
Deprivarea de somn este mult mai cruntă decât deprivarea de alimente, de exemplu. Deci somnul este o parte a zilei foarte importantă. Somnul de noapte e o parte a zilei foarte importantă, ţinând cont că sunt persoane care au un fus orar schimbat, dar peste cap.
Noaptea lucrează şi ziua dorm, ceea ce nu e în regulă, pentru că melatonina secretă noaptea, atunci când e întuneric, şi funcţiile organismului au nevoie totuşi să se liniştească.
Reporter: Legislaţia europeană, că tot vorbeam de ea înainte, ce presupune?
Ioana Silion: Prevenţia instalării afecţiunilor psihice în legătură cu activităţile şi evenimentele petrecute la locul de muncă.
Reporter: Ce înseamnă această prevenţie? Cum se face ea, concret?
Ioana Silion: Concret, se face prin identificarea tipologiilor, aşa cum am gândit eu că, practic, coordonator medical al campaniei sunt eu, şi, trecând prin genul acesta de evenimente, mi-am pus întrebarea cum aş putea să ajut pe alţii.
Trebuie să ştii tipologia fiecăruia în parte cum e, pentru că nu toată lumea reacţionează la fel. Nu toată lumea duce un conflict. Legislaţia europeană şi prevenţia este astfel încât să nu ajungi să cheltui din bugetul statului, până la urmă, pentru a trata afecţiuni declanşate la locul de muncă.
Deci, practic, ar putea să fie o boală profesională, dacă... asta ar fi dezastru pentru majoritatea companiilor care nu au această grijă pentru angajaţii lor. Accidentele la locul de muncă şi bolile profesionale sunt destul de limitate tocmai din cauza asta.
I se spune noua pandemie. Alții îi spun boala secolului. Alții nici nu vor să știe că există. Vorbim despre depresie, boala care, oficial, în Romania aproape că nu există. Deși la nivel global sunt peste 300 de milioane de oameni care suferă si sunt tratați pentru această boală, România este, în acte, ţara cu cea mai mică rată a depresiei. O statistică mincinoasă, spun medicii psihiatri şi psihologii. Nu avem studii făcute, nu există o rețea de sănătate mintală la nivel naţional, si, mai ales, nu vorbim despre problemele noastre de multe ori nici cu cei apropiați.
Campania “3.2.1 Vorbește despre tine” care a debutat în data de 9 octombrie la Antena 3 CNN încearcă să facă primul pas către un demers naţional necesar: să corecteze felul în care depresia şi burnout-ul sunt privite şi tratate în ţara noastră. Campania a pus cap la cap toate aceste date, dar a adunat şi mărturii tulburătoare ale unor oameni care au trecut si trec prin această afecțiune gravă. Unii dintre ei sunt persoane publice care au vorbit pentru prima dată în faţa camerei despre problemele lor. Au făcut-o în faţa Mariei Coman, care, în premieră în media din Romania, a jucat pentru această campanie două roluri: cel de jurnalist - aşa cum o cunoașteți, precum şi de psiholog clinician - a doua ei meserie.
