Uneori avem nevoie să coborâm în adâncurile noastre şi să înfruntăm suferinţele noastre care duc la depresie şi la burnout. Iar menţinerea unui echilibru între orele de muncă, viaţa de acasă şi timpul petrecut cu noi înşine este şi el foarte important.
Psihoterapeutul Lucian Negoiţă a vorbit despre depresie şi burnout şi cum putem căuta ajutor, în cadrul campaniei 3.2.1. Vorbeşte despre tine, de la Antena 3 CNN.
Reporter: Vorbim foarte mult despre depresie. Toată lumea spune că e deprimată, dar cred că înţelegem destul de puţin, de fapt, din ce înseamnă să suferi de depresie, nu?
Lucian Negoiţă, psihoterapeut: Într-adevăr, poate e un cuvânt care se foloseşte aşa, să ne ascundă multe suferinţe. E o etichetă, însă puţini dintre noi ştim, de fapt, cu ce se mănâncă..
Poate unii o consideră doar o tristeţe, alţi oameni o identifică cu o lipsă de chef de-a mai face câte ceva. Şi e firesc, de-a lungul vieţii, să fim vizitaţi de această doamnă depresie, cum îi spun şi la cabinet, fiindcă suntem cu toţii supuşi unor pierderi, unor schimbări radicale în viaţă.
Ne putem pierde sănătatea, putem pierde relaţii, îi putem pierde pe cei dragi, putem pierde locuri de muncă, statuturi sociale şi aşa mai departe.
Important este, cred, ce facem după ce vine în vizită această doamnă depresie. Şi aici unii dintre noi ne diferenţiem, fiindcă dacă avem o vulnerabilitate încă din copilărie, dacă nu am primit, să spunem, suficient fier-beton la construcţia noastră psihică, în fundaţia noastră psihică, - şi asta, după cum ştii, se realizează şi prin afecţiune, asigurarea tuturor nevoilor din partea părinţilor - mai târziu este foarte posibil ca fundaţia noastră psihică să nu reziste.
Alţi oameni dezvoltă acele mecanisme de coping, cum le spunem noi, acele comportamente proactive. Sufăr, dar hai să văd cum pot să ies de aici, cum pot să depăşeşc suferinţa, în timp ce alţii dintre noi ne putem prăbuşi în durere.
Reporter: Apropo de durerea asta în care ne prăbuşim, acolo e cel mai grav, probabil. Şi de acolo cum ieşi?
Lucian Negoiţă: Din experienţa mea clinică şi personală, să spunem că avem nevoie să coborâm, uneori, în adâncuri şi să privim în faţă acea suferinţă. Pe de o parte, să avem curajul să ne permitem să o trăim, asta ca să nu o evităm şi să nu fugim de ea, fiindcă cunosc multe persoane care s-au înscris la diverse maratoane în viaţa asta.
Sau sunt foarte ocupaţi ca să evite, să se autoamăgească că nu suferă, că nu sunt împreună cu această suferinţă. Dar cred că un prim pas este tocmai acesta: de a avea curajul să ne oprim un pic şi să observăm, să vedem şi ce vrea să ne transmită această stare, această suferinţă.
Fiindcă nicio emoţie ştim bine că nu apare întâmplător. Sunt semnale de alarmă că se întâmplă ceva în interiorul nostru în mediul din care facem parte. După ce am conştientizat faptul că sufăr, se întâmplă mai multe zile la rând, să fie prietena mea, atunci încep aşa mecanismele de coping, hai să vedem ce soluţii sunt aici.
Cred că o atitudine foarte importantă este aceea de a avea curajul să cerem ajutorul. Să recunoaştem că există ceva, să spunem, în interiorul nostru, în mediul din jur, şi că am nevoie de ajutor.
Apropo de ascuns şi de evitat şi de nearătat ce se întâmplă, sunt foarte multe persoane publice care suferă de depresie. Şi în ceea ce vezi, sunt persoane publice care îşi trăiesc mare parte din activitate în social media şi, din ce vezi acolo, lucrurile par extraordinare.
Viaţa e frumoasă, mergem în vacanţe, gândeşte pozitiv. Şi după aia afli că suferă de depresie de ani de zile. Cred că este o presiune în plus să pari mereu, în fiecare zi, zâmbitoare. Să spunem că ai succes, că viaţa este minunată, şi de fapt, în cabinet – aşa numim acest tip de depresie, o depresie zâmbitoare – când mascăm şi ne mascăm şi nouă înşine această suferinţă.
Însă dacă o parte din noi o conştientizează, să spunem că poate să fie şi un mecanism activ, ca şi cum – as if – este una din tehnicile mele preferate pe care le recomand oamenilor cu care lucrez ca şi cum aş avea în continuare o zi bună, să merg mai departe şi să-mi menţin comportamentele sănătoase, chiar dacă mintea spune “totul e degeaba, nu am chef, nu are rost”.
Şi poate legăm acest tip de suferinţă şi de diverse etape ale vieţii în care suntem. Că într-un fel se poate simţi această depresie la 20 de ani, alta la 30-40 şi aşa mai departe.
Reporter: Din experienţa ta în cabinet şi în această meserie, s-a schimbat percepţia asupra depresiei în România? S-a îmbunătăţit ceva? Am început să vorbim mai mult? Cât de necesar e să vorbim mai mult despre asta?
Lucian Negoiţă: Sunt de-acum aproape 20 de ani de când am început să fiu psihoterapeut. Sigur, există schimbări şi schimbări în bine.
Oamenii sunt mult mai informaţi, tinerii sunt mult mai informaţi şi mult mai deschişi către a apela la un ajutor de specialitate, a se informa din surse credibile. Pandemia ne-a ajutat să conştientizăm aceste tipuri de suferinţă, fie că e vorba de anxietate, ipohondrii activate, anxietate socială, dar şi mergând către depresie.
Fiindcă baleiem între aceşti doi poli: anxietate legată de viitor, ce se întâmplă bine, sau depresie legată de pierderi, această tristeţe. Consider că oamenii sunt mai informaţi în acest prezent şi mulţi dintre ei au posibilitatea să ceară ajutorul, însă putem diferenţia şi între două mari medii în care este împărţită România: mediul urban şi mediul rural.
În mediul urban, oamenii pot avea suport mult mai facil faţă de mediul rural, în care ştim bine, uneori depresia se ascunde sub alte comportamente adictive: mult consum de alcool şi aşa mai departe.
Reporter: Dar ai remarcat şi o creştere a numărului de cazuri?
Lucian Negoiţă: Nu aş putea să spun asta şi nu aş vrea să creăm, aşa, false semnale de alarmă. Probabil, aici mult mai avizaţi sunt să răspundă acestor întrebări colegii care lucrează în spitalele de psihiatrie, în clinicile medicale de profil.
E un lucru bun că oamenii au curajul să meargă şi să ceară ajutor mai repede, atât colegilor psihiatri, cât şi psihoterapeuţilor.
Reporter: Dar stigmatizarea celor cu depresie mai există? Mai poate fi simţită?
Lucian Negoiţă: Sigur. Cei din jurul nostru, familia, prietenii – din păcate, fără să ştie şi fără să îşi dorească, pot să pună o presiune pe persoana respectivă cumva, să-l tragă de acolo, sin suferinţă, mai repede.
Fiecare dintre noi suntem afectaţi dacă cel de lângă noi suferă şi are o stare tristă. Ne impactează şi pe noi şi e firesc cumva să ne dorim să-l exragem poate mai repede din acea suferinţă.
Însă nu-i fac bine aceste tipuri de ajutor, a-l ridica, să-i spunem, cu forţa. Şi cred că aici şi cei din jur, prietenii, rudele, au nevoie poate de o psihoeducaţie în a sta şi ei un pic şi a asculta din acea suferinţă, din acea durere.
Iar dacă ne uităm în regnul animal vedem că, atunci când suferă un animal, celelalte vin alături de acesta, pentru a-i oferi un suport şi nu a-l împinge, să-i spunem, să fugă înainte prin savană mai repede decât e cazul.
Reporter: Legat de burnout, cum ne dăm seama că avem o problemă?
Lucian Negoiţă: Propunem mai întâi a pune lupa pe persoană fizică, pentru că noi suntem primii responsabili de a privi înăuntrul nostru şi de a identifica pe de o parte emoţiile. În cazul de faţă poate să fie şi o diferenţă şi stări de iritare, furie, care se manifestă şi-n relaţiile mele cu ceilalţi.
O grămadă de frustrări apărute sau în relaţie cu jobul, cu ceea ce fac: nu-mi mai place, nu-mi mai convine, însă până la burnout sunt multe etape intermediare. Burnoutul este ultima staţie, însă, până atunci, lucrurile au avut şi multe etape pozitive, fiindcă şi acest burnout este o acumulare în ani.
Şi dacă la început persoana respectivă voia să evolueze de exemplu în carieră, să urce nişte paşi şi să se valorifice prin ceea ce poate obţine în mediul profesional, au existat şi beneficii de-a lungul timpului, beneficii materiale.
La fel, persoana respectivă a urcat în rang social, însă toate acestea vin cu un preţ. Este ca un şarpe boa (burnoutul – n.r.), care se încolăceşte în jurul tău şi nici nu-l simţi, fiindcă îţi şi place ceea ce faci.
De aceea pot fi nişte inamici ascunşi şi poate să fie o dependenţă mascată. Dincolo de comportamentele adictive, cunoscute, pe care le ştim cu toţii, mulţi dintre noi putem să fim şi prea ataşaţi de ceea ce desfăşurăm ca activitate în profesiile noastre.
Să ne placă atât de mult încât să fim absorbiţi, iar aici, dacă există dezechilibre între celelalte roluri, dacă observăm că stăm prea mult la birou şi că ne place mai mult decât să mergem acasă, să am rolurile poate de soţi sau de părinţi, la fel pot fi semnale de alarmă.
Reporter: Şi atunci ce facem? Cum spunem stop?
Lucian Negoiţă: Dacă nu avem curajul să privim către noi şi să punem un stop, după cum ştii şi tu, corpul ne va spune la un moment dat stop. Şi ne va spune nu mai vreau, nu mai pot, iar atunci intervin şi suferinţa psihică şi cea fizică.
Este nevoie de un concediu medical, de internări uneori, ca să nu mai vorbim de epuizările care au condus chiar la deces. Dacă nu ne aflăm chiar la ceasul al 12-lea, putem încetini ritmul şi putem să ne uităm un pic şi la stilul nostru de viaţă, pentru a alege să mai înlocuim munca în exces şi cu alte activităţi, prin care să ne scoatem din priză, încet-încet.
Nu suntem aliniaţi ţărilor civilizate. În domeniul psihoterapiei ar fi recomandat măcar câte un an sabatic la şapte ani sau şase ore de muncă pe zi. Însă cu toţii ştim că muncim, de fapt, mult mai mult.
I se spune noua pandemie. Alții îi spun boala secolului. Alții nici nu vor să știe că există. Vorbim despre depresie, boala care, oficial, în Romania aproape că nu există. Deși la nivel global sunt peste 300 de milioane de oameni care suferă si sunt tratați pentru această boală, România este, în acte, ţara cu cea mai mică rată a depresiei. O statistică mincinoasă, spun medicii psihiatri şi psihologii. Nu avem studii făcute, nu există o rețea de sănătate mintală la nivel naţional, si, mai ales, nu vorbim despre problemele noastre de multe ori nici cu cei apropiați.
Campania “3.2.1 Vorbește despre tine” care a debutat în data de 9 octombrie la Antena 3 CNN încearcă să facă primul pas către un demers naţional necesar: să corecteze felul în care depresia şi burnout-ul sunt privite şi tratate în ţara noastră. Campania a pus cap la cap toate aceste date, dar a adunat şi mărturii tulburătoare ale unor oameni care au trecut si trec prin această afecțiune gravă. Unii dintre ei sunt persoane publice care au vorbit pentru prima dată în faţa camerei despre problemele lor. Au făcut-o în faţa Mariei Coman, care, în premieră în media din Romania, a jucat pentru această campanie două roluri: cel de jurnalist - aşa cum o cunoașteți, precum şi de psiholog clinician - a doua ei meserie.
