În timp ce pe hârtie stăm bine la capitolul "depresie", în realitate numărul cazurilor oamenilor care suferă de această afecţiune e în creştere.
Acest lucru a fost observat şi de specialiştii în sănătate mintală din România, care susţin că e timpul să spulberăm stigmatizarea celor cu astfel de probleme şi că trebuie să căutăm soluţii concrete, cu efect pe termen lung.
Psihologul Yolanda Creţescu este unul dintre aceşti specialişti, care a vorbit despre burnout şi depresie în cadrul campaniei 3.2.1. Vorbeşte despre tine.
Reporter: Vorbim foarte mult despre depresie, dar foarte puţin concret în România. N-avem niciun fel de statistică oficială, avem doar cifrele de la Eurostat, care ne zic că stăm cel mai bine din punct de vedere al depresiei în Uniunea Europeană. Ţi se par realiste cifrele astea?
Yolanda Creţescu: Nu. Nu sunt realiste. Sau cel puţin sunt desincronizate cu ceea ce se întâmplă în cabinete, în spitalele de psihiatrie, ce vedem în jurul nostru sau ce se întâmplă în social media. În şcoli, dacă vorbim despre copii. Ce se întâmplă în corporaţii, dacă vorbim despre tineri şi nu numai.
Aceste cifre sunt foarte bune. De ce? Pentru că ele prelucrează doar informaţiile pe care le avem. Noi, neavând politici concrete de sănătate mintală, nu avem cum să avem cifre.
Noi nu facem evaluări psihologice, noi nu avem o raportare concretă, în detaliu, astfel încât să ştim care este nivelul de sănătate emoţională în întreaga populaţie.
Şi, oricum, şi în momentul în care se duc oamenii la psihiatru cu astfel de afecţiuni, le e ruşine lor să-şi pună un astfel de diagnostic. Adică întâi refuză pacientul. Şi să nu uităm că, odată ce ajungem la psihiatru, e clar că ne-am sărit nişte etape. Dacă vrem să vorbim despre politici de intervenţie şi intervenţie timpurie, atunci este nevoie chiar să facem prevenţie la populaţia sănătoasă.
Dar haideţi să vedem ce înseamnă populaţie sănătoasă. De unde începem? De la ce vârste începem? Ce facem pentru adulţi sau ce facem pentru copii? Ce facem pentru adolescenţi? Ce facem pentru tineri? Mai nou, ce facem pentru consumul de substanţe, care sunt, de fapt, nişte medicamente nepotrivite, proaste, la starea emoţională a celor în cauză.
Reporter: Cum ţi se pare că s-a schimbat patologia pe helpline în ultimii ani?
Yolanda Creţescu: Noi am început această, acest proiect în 2018, tocmai plecând de la aceste cifre. Acum mă uit şi erau o glumă, da? Dacă vorbim de adolescenţi, undeva cam la zece la sută să fie patologie severă de depresie majoră. Acum vorbim de aproape 30 la sută în spitale. E clar că fenomenologic – că noi n-avem cifre statistice, fenomenologic nu este bine deloc.
Ce s-a schimbat din 2018, 2019? Vârsta. Ăsta a fost şi motivul pentru care, în 2020, un an mai târziu, am făcut Deprehub Teens.
S-a schimbat atât severitatea, pentru că pandemia a fost un factor favorizant major. Noi ne obişnuiserăm să ne fie rău, nu? Că-i pandemie. Nu avem unde să te duci. Şi foarte multe cazuri, în pandemie, noi le-am avut din diaspora.
Dar ce observăm acum este patologie severă pe anxietate, foarte multă anxietate generalizată. Ideaţie suicidară la vârste foarte mici, în cazul depresiei, borderline – din nou, la vârste foarte mici.
Ni se pare un fenomen natural teribilismul adolescenţilor de a se tăia pe mâini. Nu este un comportament normal, nu este natural să fii aşa şi ar fi bine să ştim că este una dintre simptomele unei patologii şi că nu ar trebui să-l bagatelizăm.
Reporter: Ai vreo explicaţie pentru lucrurile astea, pentru evoluţia asta?
Yolanda Creţescu: Avem multe, mulţi factori favorizanţi în jurul nostru. Şi, cumva, noi plătim preţul fostului curent parental, cu acest parentaj liber, în care copilul este cel care conduce diada părinte-copil, în care a devenit centrul atenţiei noastre, toleranţa la frustrare este foarte mic.
Ne focusăm foarte mult pe a fi fericiţi şi a fi satisfăcute toate plăcerile copilului pentru a creşte armonios şi este fix invers. Noi, venind din comunism, am avut parte de faţa întunecată, da? Faptul că eşti limitativ, că-i dai copilului posibilitatea de a se adapta la nişte cerinţe care sunt naturale şi fireşti, nu înseamnă că eşti un părinte care îţi baţi copilul şi care îl condiţionezi, îl şantajezi emoţional cu diverse restricţii, cum s-a întâmplat în perioada comunistă cu foarte mulţi copii şi părinţi.
Ei, noi ne-am dus diametral opus. Este greşit şi acum vedem: aceşti adolescenţi sunt produsul nostru.
Reporter: Şi în cazul adulţilor? Ce se întâmplă? De unde e creşterea numărului de cazuri?
Yolanda Creţescu: Şi noi suntem prizonierii aceleiaşi istorii, da? Noi nu am avut proprietăţi, acum vrem să avem cinci. Noi am fost închişi în spaţiul ăsta, în graniţe, acum vrem, de 10 ori pe lună, dacă se poate, să plecăm în străinătate.
Apariţia corporaţiilor ne face să devenim habotnici faţă de cerinţele unui angajator. Rolul lui ăsta este, să facă din ce în ce mai mulţi bani, cu cât mai puţină cheltuială, nu?Deci dacă se poate un angajat să muncească de zece ori mai mult decât o face, foarte bine. Ca atare, a intrat în limbajul cotidian cuvântul burnout.
Reporter: Aş vrea să ne explici un pic cum se simte depresia, de fapt? Care-i diferenţa dintre lasă, că trece, şi depresie? Şi cum îşi dă seama omul că ceva e, totuşi, în neregulă cu el?
Yolanda Creţescu: Este un mecanism de apărare. Eu nu pot să-ţi conţin suferinţa, nu o înţeleg şi, ca să te ajut, ţi-o neg. Nu e răul atât de mare, că n-aş şti să-ţi răspund, dacă aş accepta că răul e atât de mare, n-aş şti ce să fac cu tine.
Nu ştiu ce să-ţi fac ţie şi atunci îţi vorbesc despre mine şi cum a fost pentru mine, şi ce a făcut vecina, şi verişoara, şi şeful, şi tot anturajul meu în situaţia dată. Ei, astea sunt nişte reguli de «aşa nu». Ce să nu facă un aparţinător, da?
Să nu ne dăm exemplu, să nu bagatelizăm suferinţa, să nu etichetăm, pentru că oricum de-abia şi-a făcut curaj. Nici bolnavul nu ştie ce se întâmplă cu el şi atunci faptul că a venit şi a avut curaj, încredere să se deschidă, este un semn, un strigăt de ajutor.
Odată ce se instalează – şi să-ţi răspund la întrebare – apar aceste simptome clare peste tot. Toată lumea vorbeşte despre simptomele de depresie, dar nu-ţi dai seama când e vorba despre tine.
Când îţi pierzi interesul pentru lucruri pe care altădată le făceai cu mare plăcere. Începi să dormi mai mult sau să dormi mai puţin, da? Este un nivel de tristeţe profundă.
Reporter: Cei care au trecut prin asta, care trec prin asta, spun cumva că depresia nu este o tristeţe, e o lipsă de vitalitate...
Yolanda Creţescu: E o durere. Nu este o tristeţe, pentru că sunt tristă că... în primul rând pentru că nu am obiect. Pur şi simplu m-am trezit fără chef de viaţă, fără a mai găsi sensul, culoarea, seva vieţii. Şi sunt lipsit de energie. Nu mai pot să fac nimic.
De aceea, una din situaţii este estetica. Om pe care îl vezi că nu se mai spală, nu se mai îngrijeşte, târăşte nişte pijamale după el, evită să mai iasă din casă, evită anturajele sau activităţile pe care altădată le făcea cu mare plăcere; scăderea libidoului, scăderea puterii de concentrare. Ai sentimentul că începi zece lucruri şi nu termini niciunul. Şi că este un abur, aşa, în mintea ta. Că nu te poţi concentra.
Ne afectează cognitiv, emoţional şi comportamental. De aceea este nevoie să conştientizăm când nu ne este bine, pe o perioadă mai lungă, de două-trei săptămâni.
Numai că depresia este atât de perfidă, încât te obligă să-ţi asumi o mască socială.
Şi mai este şi această stigmă. Cum să arăt şi să anunţ că eu am depresie? Dar când ai cancer sau ai probleme cardiace sau eşti diabetic de ce o faci?
De ce creierul nu ţi-l accepţi ca şi organ? Şi el se îmbolnăveşte. La fel ca şi rinichii. La fel ca şi ficatul, stomacul. N-am o problemă să ne tăiem stomacul, de exemplu, dar avem o problemă să ne ducem la psihiatru, să spunem dom`le, nu mă simt bine. Eu nu dorm bine, eu nu mai sunt eu în viaţa mea, nu mă recunosc.
Şi atunci, toate aceste stigmatizări şi această lipsă de informare ne face ca noi să disimulăm. Cu cât disimulăm mai mult, cu atât investim în masca asta socială.
Reporter: Cât durează de la primele simptome până la prezentarea la un specialist, din ce ai văzut tu?
Yolanda Creţescu: Poate să dureze şi ani. Noi nu suntem făcuţi, ca oameni, să suferim atât. Nu trebuie să trăim în această stare de rău. Viaţa e făcută să fie echilibrantă. Nu fericită, nu doar cu bucurii, dar să trăieşti într-un echilibru. Să faci faţă unor evenimente negative într-o perioadă relativ scurtă de timp. Apare adaptarea. Să poţi să-ţi atingi nişte plăceri, nişte obiective relativ uşoare. Noi ne-am obişnuit să fie greu, să fie rău.
Reporter: Ce crezi că ar ajuta mai mult în perioada asta, pentru ca lumea să conştientizeze cumva mai uşor, cel puţin la noi, că să trecem peste această perioadă a lui «o să treacă şi asta», «lasă, că tu n-ai nimic!», «ce te vaiţi atât?». Inclusiv apropo de depresia postnatală, care e un subiect despre care abia acum au început să vorbească câteva persoane.
Yolanda Creţescu: Eu aş vedea lucrurile aşa, holistic. Adică pentru cei care încă sunt bine, sunt echilibraţi, sunt sănătoşi emoţional, psihic, să existe programe accesibile, cât mai la îndemână, de prevenţie. Aşa cum să nu mănânci zahăr, sare, nu face bine, acelaşi lucru, să existe campanii de informare. Să existe sistem de – nu ştiu – în pachetele de beneficii corporate, pachete care să ducă la accesibilizarea acestor informaţii.
Reporter: Care-i mitul cu care te-ai întâlnit cel mai des, să zicem? De la clienţi?
Yolanda Creţescu: Stigmatizarea. Boala psihică este ruşinoasă. Apoi, pe locul doi, medicamentele te fac legumă. Trei: când te simţi bine, opreşte-ţi medicamentele. Nu trebuie să continui şi nu este deloc aşa. Este o perioadă de îmbunătăţire, îi creezi un mare şoc organismului să facă asta. Depresia nu se vindecă.
Reporter: Apropo de medicamente, cred că e multă nevoie de educaţie din perspectiva asta, pentru că oamenii iau o grămadă de medicamente, orice altceva, dar la medicamentele psihiatrice, să zicem, au o foarte mare reticenţă. Ţi-ai dat seama de ce?
Yolanda Creţescu: Tot din stigmatizarea psihiatrului. Mai bine iau tot felul de adjuvante şi de suplimente medicale, pentru că nu au eticheta de medicament. Numai că ce nu ştim noi: când un medicament este un medicament şi când este supliment alimentar.
Medicamentul are cercetări făcute. Cel care n-are cercetări făcute se cheamă supliment alimentar. Asta nu înseamnă că este mai puţin nociv, toxic, periculos sau efecte secundare adverse. Ci pur şi simplu nu s-au băgat bani în acel medicament, să se facă cercetările medicale longitudinale. De aceea, acestea sunt mai accesibile, au un cost mai mic şi efectele nu pot fi gestionate.
Respectarea diagnosticului şi a tratamentului este cu sfinţenie – o are medicul şi nu tu. Eu fac de multe ori această paralelă: depresia este un cancer al creierului. Dacă ai fi bolnav oncologic, tot aşa ai face? Ai mai lua o cură de chimioterapie în plus? Ai mai scoate-o pe aia în minus? De ce faci asta cu medicaţia psihiatrică?.
Reporter: Şi de ce fac oamenii asta cu medicaţia psihiatrică?
Yolanda Creţescu: Pentru că ne-am autoadministrat multe medicamente care nici măcar nu-şi fac efectul. Hai că mai iau o pastilă de anxietate acum seara, că nu pot să dorm. Nu despre asta era vorba. Iau două, că sunt cam agitat. Astăzi nu mai iau, că mă simt bine.
Nu înţelegem că în corpul nostru este o chimie, e nevoie de o formulă chimică, care să ne ţină în echilibru. Dacă eşti tot timpul, ba o iei, ba scazi, ba ai surplus de adrenalină, ba ai surplus de melatonină, şi tot aşa, nu ai cum să te echilibrezi.
I se spune noua pandemie. Alții îi spun boala secolului. Alții nici nu vor să știe că există. Vorbim despre depresie, boala care, oficial, în Romania aproape că nu există. Deși la nivel global sunt peste 300 de milioane de oameni care suferă si sunt tratați pentru această boală, România este, în acte, ţara cu cea mai mică rată a depresiei. O statistică mincinoasă, spun medicii psihiatri şi psihologii. Nu avem studii făcute, nu există o rețea de sănătate mintală la nivel naţional, si, mai ales, nu vorbim despre problemele noastre de multe ori nici cu cei apropiați.
Campania “3.2.1 Vorbește despre tine” care a debutat în data de 9 octombrie la Antena 3 CNN încearcă să facă primul pas către un demers naţional necesar: să corecteze felul în care depresia şi burnout-ul sunt privite şi tratate în ţara noastră. Campania a pus cap la cap toate aceste date, dar a adunat şi mărturii tulburătoare ale unor oameni care au trecut si trec prin această afecțiune gravă. Unii dintre ei sunt persoane publice care au vorbit pentru prima dată în faţa camerei despre problemele lor. Au făcut-o în faţa Mariei Coman, care, în premieră în media din Romania, a jucat pentru această campanie două roluri: cel de jurnalist - aşa cum o cunoașteți, precum şi de psiholog clinician - a doua ei meserie.
