BBC: De ce 8 dintre cele mai populate 10 țări nu participă la Cupa Mondială 2026

A fost haos în rândul fanilor adunați la un eveniment pe 17 iunie, când vedeta argentiniană Lionel Messi a marcat primul său gol la Cupa Mondială 2026, trimițând mingea pe lângă portarul algerian. Dar, în mulțime, nu era niciun argentinian, ci localnici aflați la una dintre numeroasele petreceri în aer liber din capitala Bangladeshului, Dhaka. Din topul primelor 10 țări din lume cu cei mai mulți locuitori, doar două au ajuns la turneul actual din SUA, Mexic și Canada, scrie BBC News.

Messi și compatrioții săi au fost „adoptați” de acești fani, din cauză că propriile lor națiuni nu au reușit să se califice la Cupa Mondială de-a lungul timpului. Dintre cele mai populate 10 țări din lume, doar două au ajuns la turneul actual (Statele Unite și Brazilia). Alte două (Rusia și Nigeria) au participat totuși la mai multe turnee anterioare.

China și Indonezia au participat o singură dată la cel mai popular eveniment sportiv de pe planetă, în timp ce India (cea mai populată națiune din lume), Bangladesh, Etiopia și Pakistan doar au visat la participare.

Deși India s-a calificat tehnic la Cupa Mondială din Brazilia din 1950, s-a retras cu mai puțin de o lună înainte de începerea turneului.

„Este pur și simplu inacceptabil ca o țară cu milioane de fani ai fotbalului să rămână atât de mult în urmă în fotbal”, a spus Audite Karim, renumitul actor, scriitor și fan al fotbalului din Bangladesh.

Așadar, de ce numărul persoanelor dintr-o țară este un indicator atât de slab al succesului în fotbal? În teorie, cu cât populația unei anumite țări este mai mare, cu atât există mai mulți sportivi potențiali de recrutat.

Șapte din cele opt națiuni care au câștigat vreodată Cupa Mondială (Argentina, Brazilia, Anglia, Franța, Germania, Italia și Spania) au populații relativ mari. Singura excepție este Uruguay.

„Totuși, mărimea populației este doar unul dintre mulții factori importanți”, explică academicianul și economistul britanic Stefan Szymanski.

„Fotbalul este foarte similar cu modul în care funcționează economiile naționale. Pentru ca acestea să prospere, ai nevoie de oameni. Dar ai nevoie și de capital și infrastructură”, spune Szymanski, coautor al cărții Soccernomics, o carte de succes care analizează date pentru a examina succesul și eșecul sportiv.

„În fotbal, asta înseamnă facilități de antrenament și posibilitatea de a găsi talente”, explică el.

Szymanski observă că marea majoritate a națiunilor de fotbal de succes au un alt numitor comun: bogăția. În Soccernomics, Szymanski și co-autorul Simon Kuper au descoperit că țările au nevoie de obicei de „un venit mediu anual minim pe cap de locuitor de 15.000 de dolari pentru a câștiga orice”.

Însă Brazilia și Argentina, al căror venit mediu pe cap de locuitor este mult sub acest prag, au câștigat împreună opt titluri de campioni mondiali.

Acest lucru, potrivit economistului britanic, demonstrează importanța celui de-al treilea factor: know-how-ul.

„Și asta vine odată cu experiența. Națiunile care au câștigat vreodată Cupa Mondială sunt cele care au dominat jocul acum 100 de ani, înainte de sfârșitul colonialismului”, a spus el.

Recuperarea decalajului sportiv

În termeni simpli, națiunile de fotbal de succes, inclusiv cele care participă în mod regulat la turnee precum Cupa Mondială, sunt și cele care au jucat mai multe meciuri de-a lungul istoriei lor, în special în regiunile cu niveluri mai ridicate de competitivitate, precum America de Sud și Europa.

Acest lucru explică, de exemplu, de ce Uruguay, o națiune sud-americană cu 3,5 milioane de locuitori, a reușit să câștige două Cupe Mondiale (1930 și 1950). Primul meci internațional al echipei, o înfrângere cu 6-0 în fața Argentinei, a avut loc în 1902, cu 12 ani înainte ca Brazilia să joace primul său meci reprezentativ.

Națiunile africane și sud-asiatice, care există de mult mai puțin timp sau în care fotbalul s-a dezvoltat mai târziu, au trebuit să depună eforturi mari pentru a recupera decalajul.

Câteva s-au remarcat: Marocul, care a devenit independent de Spania și Franța în 1956, a devenit singura națiune africană care a ajuns vreodată într-o semifinală a Cupei Mondiale, la ediția din Qatar, din 2022. Coreea de Sud a devenit singura națiune asiatică care a terminat vreodată în primele patru locuri, fiind co-gazdă în 2002.

„Dar apoi vedem alte țări precum Indonezia, India, Bangladesh și așa mai departe, care nu recuperează decalajul”, observă Szymanski.

Economistul spune că aceste țări s-au confruntat cu dificultăți din cauza lipsei de resurse și capacități. Dar chiar și cu mai multe investiții, ele s-ar confrunta în continuare cu lipsa de know-how.

Necazurile Etiopiei

Etiopia nu s-a calificat niciodată la Cupa Mondială. A câștigat Cupa Africii pe Națiuni în 1962, dar cea mai bună șansă de a ajunge în turneul principal a venit în calificările africane din 2014: Etiopia a ajuns în runda finală a calificărilor, dar a fost învinsă de Nigeria în două manșe.

În prezent, fotbalul etiopian se confruntă cu ceea ce presa locală descrie drept „o subinvestiție acută”. Un exemplu este faptul că sezonul în curs al ligii profesioniste a țării a suferit o lipsă de stadioane adecvate pentru a găzdui meciuri.

„În acest sezon, am organizat peste 380 de meciuri folosind doar trei stadioane aprobate”, a declarat, pe 27 iunie, directorul executiv al Ligii Premiere din Etiopia, Kifle Seife.

Deficitul a afectat și echipa națională masculină, care a trebuit să joace meciurile de acasă din preliminariile africane în Maroc.

Crichetul: un obstacol sau o scuză în Asia de Sud?

Unele țări sunt, de asemenea, victime ale succesului lor în alte sporturi: India este una dintre cele mai dominante națiuni de cricket de pe planetă, iar liga sa profesionistă, IPL, este cea mai bogată din lume.

Acest lucru, potrivit fostului internațional indian Shyam Thapa, duce la dificultăți severe de recrutare. Succesul IPL, spune el, „i-a determinat pe părinții din clasa de mijloc și din clasa de mijloc superioară să-și îndepărteze din ce în ce mai mult copiii de fotbal și să-i îndrepte spre cricket”.

Audite Karim subliniază însă că Australia și Noua Zeelandă se dezvoltă în fotbal și ajung în Cupa Mondială, în ciuda faptului că sunt mari echipe de cricket.

„Popularitatea crichetului este doar o scuză. Pur și simplu nu avem pregătirea și cadrul structural necesare pentru a juca la Cupa Mondială”, spune ea despre Bangladesh, care adoră și ea acest sport.

Este China un gigant adormit?

Cazul Chinei este poate mai derutant. În ultimele decenii, a devenit una dintre cele mai de succes țări din istoria Jocurilor Olimpice. Însă incursiunile sale în fotbalul masculin nu au dat roade similare.

„Nu există niciun motiv pentru care China să nu poată produce fotbaliști de talie mondială”, consideră Mark Dreyer, un expert chinez în fotbal.

„Principala problemă este că în China totul este controlat de stat și totul este controlat de sus în jos. Ai nevoie de oameni care joacă fotbal și iau decizii legate de fotbal, dar există mult prea multă interferență politică”, spune el.

China nu a mai revenit la Cupa Mondială din 2002, în ciuda investițiilor masive în acest sport începând cu anii 2010, care au inclus inundarea ligii sale profesioniste cu diverse nume importante din fotbalul sud-american și european, în încercarea de a ridica standardul jocului.

La fel precum China, Indonezia a mai avut parte de o Cupă Mondială, în 1938, când a concurat sub numele Indiilor Olandeze de Est, pe atunci o colonie a Olandei.

Echipa din Asia de Sud-Est a avut însă un parcurs bun în 2026, ajungând în runda finală de calificare.

Însă această performanță se explică poate mai bine prin decizia de a recruta jucători europeni cu origini indoneziene, în loc să se bazeze pe talente autohtone.

„Uneori, în primul 11 al Indoneziei erau opt sau nouă jucători născuți în Europa”, spune Jerome Wirawan, redactor de știri la serviciul indonezian al BBC.

Pakistanul și Bangladesh au ieșit din calificările asiatice în faza grupelor, fără nicio victorie în șase meciuri. Pakistanul a fost, de asemenea, interzis din fotbalul internațional de trei ori de către FIFA între 2017 și 2025 din cauza luptelor politice interne în cadrul forului său de conducere.

Așadar, pentru fanii fotbalului din multe țări, gloria Cupei Mondiale poate părea ceva îndepărtat. Între timp, spune Karim, „premiul de consolare este pur și simplu să te bucuri de petrecere”.

„Având în vedere realitatea, nu văd nicio posibilitate să văd Bangladesh jucând o Cupă Mondială în timpul vieții mele. Dar fanii fotbalului din Bangladesh vor dori în continuare să experimenteze fiecare fărâmă de bucurie a turneului”, spune Karim.