Sunt cele mai importante alegeri din ultimii ani, în Israel. Cine este Gadi Eisenkot, rivalul lui Netanyahu, și de ce miza este uriașă

Poliția israeliană a arestat marți un bărbat înarmat cu un cuțit care s-a apropiat cu un "aer amenințător" de Yair Golan, șeful Partidului Democrații, principalul partid de stânga israelian. La momentul incidentului, liderul politic era implicat într-o operațiune de mobilizare electorală în ziua alegerilor legislative, relatează AFP.

"Incitarea la ură și la violență nu ne vor intimida", declară Yair Golan, citat într-un comunicat.

El a atribuit acest presupus atac "mașinii cu otravă" a premierului în exercițiu Benjamin Netanyahu, care a lansat atacuri virulente împotriva stângii în timpul campaniei electorale.

Partidul Likud al premierului Benjamin Netanyahu se pregătește să conteste, în cazul unei înfrângeri, rezultatele alegerilor parlamentare din Israel, care au loc marți. Liderii partidului Likud au discutat deja posibilitatea de a acuza „alegerile trucate” sau „furate”, dacă Netanyahu nu câștigă, după o tactică similară folosită în campania lui Donald Trump la alegerile prezidențiale din SUA 2020, informează publicația Times of Israel.

Likud deja pregătea marți o serie de plângeri și acuzații de fraudă pentru secțiile de vot din comunitățile arabe.  

De asemenea, partidul lui Netanyahu ar urma să conteste inclusiv voturile date de către femeile arabe care se prezintă în secțiile de votare complet acoperite de văl.

Conform ziarului Haaretz, partidul Likud se pregătește pentru un scenariu în care pierde alegerile, iar liderii săi analizează  posibilitatea de a invoca fraude pe scară largă comise în aceste alegeri parlamentare.

Unul dintre cele mai puternice atuuri electorale ale lui Gadi Eisenkot este un fapt simplu și incontestabil: nu este Benjamin Netanyahu. Iar pentru mulți alegători, într-unul dintre cele mai importante scrutinuri din istoria Israelului, acest lucru ar putea fi suficient, transmite CNN.

Însă un alt atu al său a devenit centrul unei furtuni politice după ce Yinon Magal, un prezentator TV cunoscut, considerat pe scară largă un susținător al lui Benjamin Netanyahu, l-a atacat pe principalul rival al premierului.

Într-o serie de declarații cu tentă rasistă, Magal l-a numit pe Eisenkot „maimuță”, făcând referire la originea sa „mizrahită-marocană” și susținând că acesta ar fi controlat de „elitele așkenaze”.

Declarațiile au readus în prim-plan inegalitățile istorice dintre evreii de origine europeană și cei proveniți din Orientul Mijlociu, declanșând o amplă controversă politică și mediatică.

Ulterior, Magal a susținut că nu intenționase să ironizeze originile etnice ale lui Eisenkot, ci folosise un termen din lumea interlopă pentru a desemna o persoană care acționează ca paravan pentru cei care o controlează din umbră. Chiar și Netanyahu, care nu este cunoscut pentru gesturile de căință, a condamnat declarațiile.

Episodul a adus însă în centrul atenției istoria familiei lui Eisenkot.

Timp de mulți ani, numeroși alegători mizrahi au susținut în mod tradițional partidul Likud al lui Netanyahu. Eisenkot, în vârstă de 66 de ani, fiul unor imigranți marocani care a ajuns în fruntea armatei israeliene, a crescut în Tiberias și Eilat, departe de centrele puterii politice ale țării.

Povestea sa contrastează puternic cu educația privilegiată pe care Netanyahu a primit-o la Ierusalim, în cercurile puterii.

Eisenkot vorbește rareori despre originea sa etnică, însă analiștii consideră că aceasta face parte din atractivitatea sa electorală. Deși în urmă cu un an era cotat la o singură cifră în sondaje, el a devenit principalul candidat al opoziției pentru a-l înlătura pe Netanyahu de la putere la scrutinul din 27 octombrie.

Israelul nu a avut niciodată un premier mizrahi. Dacă Eisenkot va câștiga, va fi o premieră.

Trecutul și experiența lui Gadi Eisenkot

Eisenkot este al doilea dintre cei nouă copii ai familiei sale și are cinci copii. A intrat relativ recent în politică, după ce și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Forțele de Apărare ale Israelului (IDF).

S-a înrolat în Brigada Golani în 1978 și, de-a lungul unei cariere militare de 40 de ani, a ajuns șef al Statului Major, funcție pe care a ocupat-o între 2015 și 2019, în timpul mandatului lui Netanyahu.

Perioada în care a condus armata a inclus unul dintre cele mai controversate episoade din istoria militară recentă a Israelului. În 2016, sergentul Elor Azaria a împușcat mortal un atacator palestinian rănit, la Hebron. În pofida presiunilor exercitate de politicienii de dreapta, inclusiv de Netanyahu, Eisenkot a susținut desfășurarea unei anchete și a unui proces militar, afirmând că apăra disciplina și principiile etice ale armatei.

A intrat în politică în 2022, alături de un alt fost șef al Statului Major, Benny Gantz. După atacul condus de Hamas împotriva Israelului, la 7 octombrie 2023, cei doi s-au alăturat cabinetului de război de urgență al lui Netanyahu. Au părăsit însă guvernul în iunie 2024, invocând lipsa unei strategii clare pentru perioada de după război.

Până atunci, războiul provocase deja o pierdere devastatoare în familia lui Eisenkot. Fiul său cel mic, Gal, în vârstă de 25 de ani, a fost ucis în luptele din Gaza în decembrie 2023, la două luni de la începutul conflictului. Doi dintre nepoții săi au murit, de asemenea, în luptă.

„La mormântul lui Gal, am jurat că sacrificiul pe care l-a făcut el, alături de prietenii săi, atât cei pe care îi cunoștea, cât și cei pe care nu îi cunoștea, nu va fi în zadar”, a scris Eisenkot în ziarul Yedioth Ahronoth, în aprilie 2026. El a declarat că această promisiune reprezintă un element central al misiunii sale politice.

Ce trebuie să facă Eisenkot pentru a câștiga alegerile?

Eisenkot intră în ultima etapă a campaniei în calitate de cel mai puternic candidat al opoziției.

Majoritatea sondajelor recente estimează că partidul său, Yashar, va obține între 20 și 23 dintre cele 120 de mandate din Knesset, depășind Likud. De asemenea, Eisenkot conduce în sondajele privind persoana considerată cea mai potrivită pentru funcția de premier.

Victoria este însă departe de a fi garantată, iar cifrele din sondaje, care pot fi inexacte, contează mai puțin decât calculele necesare formării unei coaliții.

Potrivit sistemului israelian, chiar dacă partidul lui Eisenkot se clasează pe primul loc, președintele nu îi încredințează automat sarcina de a forma guvernul. Mandatul îi revine parlamentarului considerat cel mai capabil să construiască o coaliție. Aici începe adevărata provocare.

Sondajele sugerează că nici blocul lui Netanyahu, care include partide de extremă dreapta și formațiuni ultraortodoxe, nici tabăra anti-Netanyahu nu sunt pe cale să obțină majoritatea de 61 de mandate. Un blocaj politic este o posibilitate cât se poate de reală.

Drumul lui Eisenkot către putere trece prin partide de stânga, de dreapta și de centru și, în anumite scenarii, ar putea depinde de formațiunile arabe. Netanyahu a petrecut ani întregi încercând să discrediteze orice formă de cooperare cu partidele arabe, iar unii lideri ai opoziției au declarat deja că nu vor colabora cu acestea.

Eisenkot a afirmat că va încerca să formeze un guvern chiar și fără 61 de mandate, ceea ce deschide posibilitatea unui executiv minoritar, susținut din exterior de partidele arabe. Partidele de dreapta de care ar avea nevoie pentru a-și forma coaliția ar putea însă respinge această variantă.

Cât de diferit este Eisenkot de Netanyahu?

Fost planificator militar, Eisenkot se deosebește de Netanyahu prin caracter, stil și temperament. Panourile electorale îl prezintă drept „un luptător, un lider, un om care unește”.

Partidul său se numește „Yashar”, cuvânt care în ebraică înseamnă „drept” sau „direct”. Numele este inspirat de expresia folosită de fostul ostatic Eli Sharabi după 7 octombrie: „Nu este nici dreapta, nici stânga, este drept”.

Principalele sale promisiuni electorale vizează politica internă și asumarea responsabilității. Eisenkot promite înființarea unei comisii de anchetă de stat pentru investigarea eșecurilor din 7 octombrie, măsură pe care Netanyahu a refuzat-o încă de la începutul războiului.

El promite, de asemenea, serviciu militar obligatoriu sau serviciu național pentru toți cetățenii. Coaliția care își încheie mandatul depinde de partide care cer menținerea scutirilor generale de la serviciul militar pentru evreii ultraortodocși.

În materie de securitate, însă, Eisenkot este un adept al unei politici ferme și împărtășește multe dintre pozițiile lui Netanyahu.

La fel ca aproape toți rivalii premierului, el a susținut în linii mari operațiunile militare israeliene din Gaza, Liban și Iran. În cadrul IDF, numele său este asociat cu „doctrina Dahiya”, care presupune folosirea unei forțe copleșitoare împotriva infrastructurii civile pentru a descuraja viitoare atacuri ale grupărilor militante.

Eisenkot este asociat și cu strategia cunoscută drept „campania dintre războaie”, care presupune operațiuni clandestine și acțiuni militare de intensitate redusă, menite să slăbească capacitățile adversarilor fără a declanșa un conflict la scară largă.

În privința Iranului, el împărtășește obiectivele fundamentale ale lui Netanyahu: împiedicarea Teheranului să obțină arme nucleare și slăbirea rețelei de grupări aliate cu regimul iranian. Eisenkot a criticat însă lipsa unei strategii în cel mai recent conflict și susține că rezultatele militare trebuie însoțite de diplomație.

El l-a criticat dur pe Netanyahu pentru modul în care a gestionat războiul din Gaza, acuzându-l că prelungește conflictul și pune în pericol ostaticii israelieni din motive politice. Aceste acuzații au contribuit, în cele din urmă, la decizia sa de a părăsi cabinetul de război.

Cum ar arăta politicile lui Eisenkot față de palestinieni?

Eisenkot provine din structurile de securitate, iar unii dintre potențialii săi parteneri de coaliție ar putea fi partide de dreapta, care nu ar accepta schimbări radicale ale direcției strategice a Israelului.

În privința Gazei, el s-a angajat să pună capăt guvernării Hamas în termen de 18 luni, fie prin aplicarea planului de încetare a focului propus de Trump, fie prin ceea ce a descris drept operațiuni militare „creative”.

În practică, obiectivele declarate ale lui Netanyahu sunt, în linii mari, similare. Eisenkot susține însă că „atât timp cât Netanyahu este în funcție, Hamas rămâne la putere”.

Înainte de a intra în politică, Eisenkot avertizase că menținerea controlului israelian asupra palestinienilor din Cisiordania ocupată riscă să ducă la apariția unui stat binational, pe care îl considera „sfârșitul viziunii sioniste”.

După 7 octombrie, el a respins însă soluția celor două state. Într-un interviu recent, a declarat că oricine continuă să susțină această soluție este „rupt de realitate”, fără să prezinte o viziune alternativă.

Eisenkot se opune totuși anexării oficiale și avanposturilor ilegale și a descris planul guvernului israelian de a construi în zona E1 din Cisiordania, un teritoriu extrem de controversat, drept o „greșeală”, din cauza costurilor internaționale.

El a promis, de asemenea, măsuri ferme împotriva violențelor coloniștilor și a ceea ce a numit explicit „terorism evreiesc”, acuzând guvernul că limitează capacitatea forțelor de securitate de a interveni.

Cum s-ar înțelege Eisenkot cu Donald Trump?

Trump și-a făcut clară preferința: duminică, și-a exprimat „sprijinul complet și necondiționat” pentru Netanyahu, pe care l-a numit „un mare premier războinic”.

Oricine altcineva, a avertizat președintele american, ar fi „liderul nepotrivit”, sugerând că, în acest caz, Statele Unite ar trebui să se confrunte singure cu Iranul.

Potrivit unor surse israeliene familiarizate cu demersurile respective, Eisenkot și alți lideri ai opoziției au încercat să convingă Casa Albă, prin intermediari, inclusiv prin Miriam Adelson, o importantă donatoare republicană, să nu se implice în cursa electorală. Încercarea a eșuat.

Netanyahu și Trump au o istorie îndelungată de colaborare, care include mutarea ambasadei SUA la Ierusalim în 2017, retragerea americană din acordul nuclear cu Iranul în 2018, Acordurile Abraham din 2020 și atacurile asupra Iranului din 2025-2026.

Întrebat de analistul politic Barak Ravid dacă ar putea colabora cu un alt premier israelian, Trump a răspuns: „Poate că voi putea, poate că nu. Cine ar vrea să își asume acest risc?”

În ultimul an, Netanyahu a luat însă mai multe decizii care l-au nemulțumit pe Trump și pe alți membri ai administrației sale, inclusiv prin atacuri în Liban și Gaza care au subminat eforturile președintelui american de a promova pacea în regiune.

Un guvern condus de Eisenkot, fără partenerii de extremă dreapta ai lui Netanyahu, Itamar Ben-Gvir și Bezalel Smotrich, ar fi probabil mai moderat și i-ar oferi lui Trump mai mult spațiu pentru inițiative diplomatice regionale, inclusiv pentru normalizarea relațiilor dintre Israel și Arabia Saudită, un obiectiv urmărit de mult timp.

Riadul continuă să ceară o perspectivă credibilă pentru înființarea unui stat palestinian. O coaliție care nu depinde de extrema dreaptă ar putea găsi însă mai ușor o cale de a avansa în această direcție.

S-au deschis urnele marți dimineață în Israel, pentru unele dintre cele mai importante alegeri din istoria țării. Alegătorii se confruntă acum cu o întrebare familiară: ar trebui Benjamin Netanyahu, premierul care a ocupat cel mai mult timp această funcție, să rămână la putere?

Aproape fiecare scrutin recent a reprezentat un referendum asupra lui Netanyahu. De această dată, mulți israelieni spun că alegerea are consecințe mai importante ca oricând: nu este vorba doar despre cine va conduce țara, ci și despre direcția în care se îndreaptă aceasta.

Este primul vot național de la atacul condus de Hamas la 7 octombrie 2023, cel mai grav eșec de securitate din istoria Israelului, și de la războaiele care au urmat în Gaza, Liban și Iran, conflicte care au mobilizat o mare parte a populației și au adâncit ulterior izolarea internațională a Israelului, transmite CNN.

Pentru mulți alegători, acesta este primul prilej de a evalua conducerea responsabilă de eșecurile din 7 octombrie, de a decide cine ar trebui să conducă țara în vreme de conflict și cine trebuie să suporte povara creșterii obligațiilor serviciului militar.

Netanyahu - primul premier israelian în funcție trimis în judecată pentru acuzații de corupție

Guvernul care își încheie mandatul, condus de Netanyahu, a fost primul din ultimele decenii care a dus la capăt un mandat complet de patru ani. Acesta s-a bazat pe parteneri de extremă dreapta și ultraortodocși, care au împins Israelul într-o direcție mai naționalistă și mai religioasă decât oricând.

Netanyahu a devenit primul premier israelian în funcție trimis în judecată pentru acuzații de corupție, în timp ce guvernul său a promovat o reformă a sistemului judiciar menită să slăbească Curtea Supremă și alte mecanisme de control al puterii. Tentativa de reformă a declanșat proteste masive în 2023.

Care este miza alegerilor din Israel

Miza alegerilor de marți este dacă Israelul va continua să se îndrepte spre o direcție naționalistă, conservatoare și religioasă sau dacă își va schimba cursul.

Răspunsul ar putea să nu fie clar timp de câteva săptămâni, din cauza modului în care sunt formate coalițiile israeliene.

Sondajele sugerează că nici blocul lui Netanyahu, nici opoziția nu vor obține, cel mai probabil, singure majoritatea, ceea ce înseamnă că scrutinul ar putea declanșa o nouă criză politică a Israelului, în loc să o rezolve pe cea actuală.

Cine candidează și cine este în fruntea sondajelor?

Israelienii votează liste de partid, nu candidați individuali. Într-o societate divizată după criterii naționale, religioase, etnice și ideologice, acest sistem generează o competiție electorală aglomerată.

Zeci de liste sunt înregistrate la fiecare scrutin, însă numai cele care depășesc pragul electoral de 3,25% obțin mandate și intră în Knesset, parlamentul Israelului, format din 120 de membri. Luni, 36 de partide se aflau în cursă.

Sondajele sugerează că între 11 și 13 partide vor depăși pragul electoral. Mandatele sunt repartizate printr-un sistem de reprezentare proporțională.

Cele mai mari două partide sunt Likud, formațiunea de dreapta a lui Netanyahu, și Yashar, un nou partid de centru condus de Gadi Eisenkot, fost șef al Statului Major al armatei israeliene, care a devenit principalul său rival.

Cel mai recent sondaj realizat de Channel 12 îl plasează pe Eisenkot pe primul loc, cu 23 de mandate, înaintea Likud, care ar obține 21. Alte institute de sondare prezintă însă rezultate diferite. Potrivit Channel 14, un post favorabil lui Netanyahu, Likud ar urma să obțină 30 de mandate, iar Eisenkot aproximativ 20. În sondajele care îi compară direct în privința candidatului considerat mai potrivit pentru funcția de premier, Eisenkot s-a aflat constant înaintea lui Netanyahu.

Totuși, clasarea pe primul loc nu este suficientă pentru a câștiga alegerile. Un premier are nevoie de 61 de mandate pentru a forma un guvern, iar niciun partid nu a obținut vreodată singur această majoritate. Prin urmare, seara alegerilor clarifică, de regulă, foarte puține lucruri. Adevărata competiție se desfășoară ulterior, în jurul calculelor pentru formarea coaliției, proces care poate dura zile, săptămâni sau chiar luni.

Cele mai multe sondaje estimează că blocul lui Netanyahu, format din Likud, două partide de extremă dreapta conduse de Bezalel Smotrich și Itamar Ben-Gvir și două partide ultraortodoxe, va obține între 49 și 55 de mandate, sub pragul de 61 necesar pentru majoritate.

Opoziția, care pare puternică pe hârtie, este profund fragmentată. La dreapta lui Eisenkot se află partidele conduse de fostul premier Naftali Bennett și de fostul ministru al Apărării Avigdor Liberman, în timp ce în stânga sa se situează partidul Democrații, condus de Yair Golan. Nici Bennett, nici Liberman nu și-au declarat susținerea pentru Eisenkot, iar ambii aspiră, la rândul lor, la funcția de premier.

Potrivit sondajelor, orice guvern alternativ ar avea probabil nevoie de sprijinul partidelor arabe sau de abținerea acestora. Mai mulți lideri ai opoziției au exclus însă orice formă de cooperare cu ele.

În absența unei majorități clare de partea oricărui bloc, toate scenariile rămân posibile: un impas politic, un guvern minoritar, un guvern de uniune națională sau organizarea unor noi alegeri.

Ce ar putea influența rezultatul alegerilor?

În condițiile în care niciunul dintre cele două blocuri nu pare să poată obține o victorie confortabilă, rezultatul ar putea depinde de diferențele mici: ce partide minore vor depăși pragul electoral de 3,25% și câte voturi vor fi acordate formațiunilor care nu reușesc să îl atingă, voturi care, practic, nu se vor transforma în mandate.

Prezența la vot este importantă, deoarece câteva mii de voturi pot decide dacă un partid dispare complet de pe scena parlamentară, intră în Knesset sau ajunge chiar să dețină rolul decisiv în deblocarea conflictului dintre cele două tabere și în redesenarea hărții politice.

Participarea alegătorilor arabi ar putea fi decisivă. Cetățenii palestinieni ai Israelului, care reprezintă aproximativ 20% din populația țării, au participat în mod tradițional la vot în proporții mai mici decât media națională. La alegerile din 2022, prezența la vot în rândul populației arabe a fost de 53,2%, în timp ce participarea generală a ajuns la 70,6%. De această dată, institutele de sondare se așteaptă ca prezența alegătorilor arabi să depășească 60%. O participare mai mare ar putea ridica pragul efectiv necesar obținerii mandatelor și ar îngreuna supraviețuirea partidelor mici.

În coaliția lui Netanyahu există mai multe formațiuni mici aflate în pericol, printre care partidul Sionismul Religios, condus de Smotrich, și un nou partid de dreapta condus de Ofer Winter, un general în rezervă cunoscut.

În timp ce majoritatea partidelor de opoziție se află în siguranță peste pragul electoral, o altă formațiune nouă, de mici dimensiuni și fără o afiliere clară, care promovează o agendă axată pe rezerviști și pe economie, se situează în sondaje aproape de pragul de 3,25%.

Un alt factor care atrage atenția este numărul israelienilor care trăiesc în străinătate. Israelul nu permite votul prin corespondență din afara țării, cu excepția personalului diplomatic, iar datele oficiale sugerează că peste 11% dintre cei 7,3 milioane de alegători eligibili, aproximativ 810.000 de persoane, locuiesc în afara țării. Mii de israelieni intenționează să zboare în Israel pentru a vota în persoană, iar participarea lor ar putea influența rezultatul scrutinului.

Pentru ce votează israelienii?

Într-o țară care a trecut prin ani de război, securitatea și responsabilitatea politică reprezintă factori electorali puternici. Sondajele sugerează însă că și costul vieții se numără printre principalele preocupări ale alegătorilor, în special ale celor tineri.

Potrivit celui mai recent sondaj Channel 12, 21% dintre israelieni consideră economia și costul vieții drept principalele priorități la aceste alegeri. Urmează problema înrolării bărbaților ultraortodocși, cu 17%, eșecul din 7 octombrie, cu 14%, și războiul cu Iranul, cu 10%.

Imaginea diferă considerabil în funcție de orientarea politică. Printre alegătorii coaliției lui Netanyahu, războiul cu Iranul se află pe primul loc, cu 21%. În rândul alegătorilor opoziției, principala preocupare este eșecul din 7 octombrie, menționat de 28%.

Un sondaj realizat în septembrie de centrul de cercetare Achord al Universității Ebraice a arătat că 58% dintre alegătorii cu vârste între 22 și 34 de ani au declarat că prețurile locuințelor și costul vieții le vor influența votul, în timp ce 36% au indicat problemele de securitate.

În pofida acestor cifre, economia nu a reprezentat o temă centrală a campaniei electorale până în acest weekend, când Netanyahu a adus-o în prim-plan.

Într-un interviu acordat postului Channel 10, axat pe economie, Netanyahu a abordat valul de condamnări internaționale la adresa coloniilor israeliene din Cisiordania și a declarat că Israelul ar trebui să se pregătească pentru eventuale sancțiuni bancare internaționale prin dezvoltarea unei „economii care să le poată ocoli”. El a afirmat că sunt luate în considerare criptomonedele și tehnologia blockchain și că a solicitat elaborarea unui plan în acest sens.

Interviul a declanșat critici dure la adresa lui Netanyahu din partea economiștilor, inclusiv o reacție neobișnuit de fermă din partea Băncii Israelului, care a respins public ideea. Instituția a afirmat că „criptomonedele nu pot servi drept mijloc de ocolire a sancțiunilor”.

Principalii rivali ai lui Netanyahu au prezentat propunerea drept o dovadă că premierul se așteaptă ca Israelul să devină și mai izolat. Gadi Eisenkot, principalul său contracandidat, a ironizat ideea, numind-o „BibiCoin”, și a descris-o drept o „amenințare la adresa securității naționale”. El l-a acuzat pe Netanyahu că intenționează să „demoleze economia israeliană pentru generațiile viitoare”.

Cum ar putea influența votul atacul din 7 octombrie și războiul din Gaza?

Netanyahu și-a construit cariera politică pe imaginea unui lider ferm în materie de securitate. Cu toate acestea, el era premier la 7 octombrie 2023, când Hamas a pătruns pe teritoriul israelian, ucigând peste 1.200 de israelieni și luând 251 de ostatici pe care i-a dus în Gaza.

Netanyahu a refuzat să își asume responsabilitatea personală și a respins solicitările de înființare a unei comisii de anchetă de stat care să investigheze eșecurile de securitate. Adversarii săi au transformat lipsa asumării răspunderii într-o temă centrală a campaniei electorale.

Principalul rival al lui Netnyahu și-a pierdut fiul în războiul din Gaza

Războiul a influențat și povestea personală a lui Eisenkot. Fiul său, Gal, în vârstă de 25 de ani, a fost ucis în luptele din Gaza în decembrie 2023, o pierdere care îi consolidează atractivitatea în rândul alegătorilor preocupați de securitate.

Alte partide au inclus pe liste familii îndoliate și rude ale unor foști ostatici israelieni. Formațiunile de opoziție au recrutat, de asemenea, candidați care au fost rezerviști și au revenit recent de pe fronturile din Gaza și Liban, aducând problema serviciului militar în centrul dezbaterii electorale.

Majoritatea evreilor israelieni cu vârsta de peste 18 ani sunt supuși serviciului militar obligatoriu, însă bărbații ultraortodocși au beneficiat mult timp de o scutire generală pentru a studia religia. Partenerii ultraortodocși ai coaliției lui Netanyahu au încercat să păstreze și să extindă această scutire, chiar dacă armata israeliană afirmă că îi lipsesc peste 12.000 de militari, în condițiile în care este solicitată pe mai multe fronturi.

Rezerviștii acoperă deficitul, ajungând să servească uneori sute de zile pe an, în cadrul unor mobilizări repetate.

Toate partidele de opoziție au inclus serviciul militar sau național universal printre principalele promisiuni electorale.

Ce înseamnă alegerile pentru palestinieni?

Guvernul care își încheie mandatul a fost unul dintre cele mai radicale din istoria Israelului în ceea ce privește problema palestiniană, fiind influențat în special de doi lideri ai partidelor naționaliste de extremă dreapta.

Smotrich, ministrul de Finanțe, care supervizează și administrația civilă din Cisiordania ocupată, a promovat extinderea masivă a coloniilor israeliene și a blocat transferul veniturilor fiscale către Autoritatea Palestiniană (AP), o politică despre care criticii spun că ar putea provoca prăbușirea economică a acesteia.

Ben-Gvir, ministrul Securității Naționale, a susținut în Knesset o lege care prevede pedeapsa cu moartea, a înăsprit condițiile de detenție ale prizonierilor palestinieni și a slăbit aplicarea legii împotriva violențelor comise de coloniștii israelieni în Cisiordania.

Ambii s-au opus încheierii războiului din Gaza, susțin înființarea unor colonii israeliene în Fâșia Gaza și promovează anexarea integrală a Cisiordaniei și controlul evreiesc asupra acestui teritoriu.

Dacă Netanyahu revine la putere alături de actualii săi parteneri, această abordare va continua, cel mai probabil, și se va intensifica. Smotrich dorește anularea Acordurilor de la Oslo, desființarea Autorității Palestiniene și declanșarea unui război în Cisiordania. Ben-Gvir, care a declarat că va cere portofoliul Apărării într-un viitor guvern, a solicitat emigrarea palestinienilor din Gaza și Cisiordania.

Un guvern al opoziției nu ar reprezenta, probabil, o schimbare ideologică radicală, ci ar modifica mai degrabă tonul decât fondul politicilor. Eisenkot, la fel ca Netanyahu, a respins ideea înființării unui stat palestinian, iar orice coaliție de opoziție ar include partide de dreapta reticente la concesii.

Cu toate acestea, un guvern care nu depinde de Ben-Gvir și Smotrich ar putea acționa mai ferm împotriva violențelor coloniștilor, ar renunța la susținerea explicită a strămutării palestinienilor și a prăbușirii Autorității Palestiniene și ar putea fi mai receptiv la inițiativele SUA și ale statelor din regiune privind Gaza și alte dosare.

Noul guvern ar moșteni însă aceleași întrebări nerezolvate: cum va fi dezarmat Hamas, cine va reconstrui Gaza și cine va restabili ordinea publică în Cisiordania?

Ce înseamnă alegerile pentru restul lumii?

Războaiele din Gaza și Liban, conflictul cu Iranul și intensificarea violențelor comise de coloniști au adus relațiile diplomatice ale Israelului la cel mai slab nivel din ultimele decenii.

Netanyahu este vizat de un mandat de arestare emis de Curtea Penală Internațională, în legătură cu presupuse crime de război în Gaza, și evită să călătorească în majoritatea țărilor europene din cauza riscului de a fi arestat.

Luni, o comisie a Organizației Națiunilor Unite a declarat că Israelul a continuat să comită genocid în Gaza și după armistițiul negociat de Statele Unite în octombrie anul trecut. Israelul a respins acuzația, catalogând-o drept parte a unei „campanii de dezinformare”.

Președintele american Donald Trump și-a exprimat sprijinul pentru Netanyahu înaintea scrutinului, însă imaginea Israelului în rândul publicului american este mult mai puțin favorabilă.

Un sondaj realizat în martie 2026 de Pew Research Center a constatat că 60% dintre adulții americani chestionați aveau o opinie nefavorabilă despre Israel, iar 59% aveau puțină sau nicio încredere în Netanyahu în ceea ce privește capacitatea sa de a acționa corect în afacerile internaționale.

Sondajul global privind atitudinile, realizat de Pew în primăvara anului 2026, a indicat aceeași tendință: în majoritatea celor 36 de țări analizate, respondenții aveau opinii nefavorabile despre Israel și premierul său.

Schimbarea a fost deosebit de pronunțată în Europa Occidentală, unde mai multe țări, printre care Regatul Unit, Franța și Canada, au recunoscut statul palestinian și au impus sancțiuni și restricții comerciale împotriva coloniilor israeliene și a persoanelor sau entităților asociate violențelor coloniștilor. Ben-Gvir și Smotrich au fost sancționați personal și se confruntă cu interdicții de călătorie impuse de mai multe state occidentale.

Dacă guvernul lui Netanyahu va fi reales, presiunea internațională va crește, cel mai probabil. Un guvern condus de Eisenkot sau de un alt reprezentant al opoziției ar putea determina o oarecare detensionare a relațiilor, cel puțin la început. Măsurile mai ferme împotriva violențelor coloniștilor ar putea deschide calea către relații mai apropiate cu unele guverne europene și cu Partidul Democrat din SUA.

Totuși, este puțin probabil ca această schimbare să inverseze tendința generală. Principalii candidați ai opoziției nu sunt așteptați să reformeze radical politica de securitate și politica externă a Israelului. Prin urmare, un nou guvern ar putea câștiga o anumită marjă de manevră diplomatică, dar nu ar porni de la zero.