Titanicul era considerat cel mai mare, mai sigur și mai avansat vapor al epocii sale, însă un umil fochist din sala cazanelor era cel care merita cu adevărat să fie numit „de nescufundat”. John Priest a scăpat cu viață de pe nu mai puțin de patru nave care au ajuns pe fundul mării, printre care Titanic și nava sa soră, Britannic, potrivit BBC.
John Priest era unul dintre cei peste 150 de fochiști a căror misiune era să mențină în funcțiune, zi și noapte, cele 29 de cazane uriașe ale Titanicului, pe întreaga durată a călătoriei.
Toată viața lucrând în „gașcă neagră”
Își petrecuse întreaga viață lucrând în așa-numita „gașcă neagră”, trudind în măruntaiele navelor propulsate cu abur. Era o muncă epuizantă, care îi solicita la maximum puterile fizice și care era adesea făcută cu bustul gol, din cauza căldurii sufocante degajate de cuptoare.
Chiar și pe o navă ultramodernă precum Titanic, munca se baza exclusiv pe forța fizică. Erau necesare peste 600 de tone de cărbune pe zi pentru a împinge prin ocean ceea ce era, la vremea respectivă, cel mai mare vapor din lume. „Trimmerele” transportau cu roabele cărbunele din buncăre până la fochiștii care alimentau cuptoarele.
› Vezi galeria foto ‹
Ambele activități necesitau anumite aptitudini. Cei care transportau cărbunele trebuiau să se asigure că greutatea acestuia era distribuită uniform, astfel încât nava să-și păstreze echilibrul, în timp ce fochiștii trebuiau să introducă în foc exact cantitatea potrivită de cărbune pentru a menține viteza necesară.
Greva cărbunelui din 1912 a afectat puternic echipele de fochiști, întrucât navele rămâneau în port, iar oamenii erau concediați. Priest s-a numărat printre puținii norocoși care au găsit de lucru pe Titanic, în timp ce acesta se pregătea pentru prima sa traversare a Atlanticului.
Poate că l-a ajutat faptul că lucrase deja pe Olympic, nava soră a Titanicului. Era fochist la bordul acesteia când nava a fost avariată sub linia de plutire, în urma unei coliziuni cu crucișătorul Marinei Regale britanice HMS Hawke, în 1911.
Accidentul navei Olympic nu fusese prima întâlnire a lui Priest cu dezastrul. Anterior, lucrase la bordul unei nave numite Asturias, care fusese grav avariată într-o coliziune chiar în timpul călătoriei sale inaugurale. Totuși, în acea epocă, accidentele, ciocnirile evitate la limită și naufragiile erau relativ frecvente.
Chiar și așa, restul carierei sale pe mare avea să se transforme într-o poveste remarcabilă despre supraviețuire împotriva tuturor șanselor. Mai târziu, Priest avea să susțină că unii bărbați refuzau să navigheze alături de el, deoarece credeau că aduce ghinion. E greu să nu înțelegi de ce gândeau astfel.
De la cuptoarele încinse la apa înghețată
Când Titanic a lovit un aisberg, cu puțin înainte de miezul nopții de duminică, 14 aprilie 1912, mulți dintre pasageri și membrii echipajului nu și-au dat seama că se întâmplase ceva grav până când motoarele s-au oprit. În măruntaiele navei, Priest era liber de serviciu și se odihnea între ture.
Șansele sale de supraviețuire erau reduse, atât din cauza poziției fizice în care se afla, cât și a statutului său în cadrul navei. Pentru a ajunge pe punte, el și ceilalți membri ai echipei de fochiști au trebuit să străbată un labirint de pasaje și coridoare. Până când au reușit să iasă în aerul înghețat al nopții, majoritatea bărcilor de salvare plecaseră deja.
Fochiștii care au supraviețuit — 44 la număr — au înotat pentru a-și salva viețile printr-o apă doar puțin mai caldă decât punctul de îngheț, îmbrăcați numai în pantalonii scurți și maiourile pe care le purtau în timpul muncii. Nu este de mirare că Priest a suferit degerături.
Un alt supraviețuitor, un om de veghe pe nume Archie Jewell, i-a scris surorii sale și i-a descris momentul în care Titanic s-a scufundat.
„Nu voi uita niciodată imaginea acelei nave mari și frumoase care se scufunda și strigătele îngrozitoare ale oamenilor din apă. Îi auzeai murind unul câte unul. Era suficient cât să faci pe oricine să sară peste bord și să plece de acolo. Nu mă pot abține să plâng când mă gândesc la asta.”
A scăpat de pe Alcantantara în „Marele Război”
Când a izbucnit Primul Război Mondial, în 1914, navele comerciale și echipajele lor au fost mobilizate pentru efortul de război, fiind folosite în convoaie și ca nave-spital. Până în 1915, Germania își lansase flota de submarine U-boat într-o încercare de a întrerupe liniile de aprovizionare ale Marii Britanii. Pierderile suferite de flota comercială au fost îngrozitoare.
Priest s-a numărat printre cei care au plecat la război, servind la bordul navei comerciale înarmate Alcantara.
În februarie 1916, Alcantara a interceptat nava germană de atac Grief, care se dădea drept o navă norvegiană. În timp ce Alcantara se apropia, Grief a deschis focul. A urmat o luptă scurtă, violentă și purtată de la mică distanță, la finalul căreia ambele nave s-au scufundat.
Peste 70 dintre colegii lui Priest au fost uciși, iar el a scăpat la limită, cu răni provocate de schije.
S-a scufundat și sora Tinanicului, Britannic, dar el tot a scăpat
Când s-a întors la muncă, a fost repartizat pe Britannic, cealaltă navă soră a Titanicului, chiar mai mare decât acesta. Britannic servea drept navă-spital și transporta soldați răniți înapoi în Marea Britanie, traversând Marea Mediterană.
După ce supraviețuise deja unei coliziuni pe Olympic și scufundării Titanicului, Priest trebuie să se fi îmbarcat cu destul de multă teamă pe cea de-a treia navă celebră a companiei White Star Line.
La bordul navei Britannic se aflau alți doi supraviețuitori ai Titanicului: Archie Jewell, omul de veghe, și Violet Jessop, o însoțitoare de bord a companiei White Star Line, care lucra acum ca asistentă medicală.
Dacă Priest simțea neliniște, avea toate motivele. Pe 21 noiembrie 1916, uriașa navă a lovit o mină marină și s-a scufundat în apropierea insulei grecești Kea. Încă o dată, Priest a ieșit viu din adâncurile unei nave care se scufunda.
De fapt, majoritatea membrilor echipajului au fost evacuați în siguranță. Totuși, două dintre bărcile de salvare au fost coborâte în apă prea devreme și au fost aspirate de elicele navei, care încă se roteau, provocând moartea a 30 de bărbați. Printre cei atrași de palele elicei s-a numărat și Archie, care, în mod incredibil, a supraviețuit.
„Am închis ochii și mi-am luat rămas-bun de la această lume”
Într-o scrisoare adresată surorilor sale, acesta și-a descris scăparea:
„... cei mai mulți dintre noi am sărit în apă, dar nu a folosit la nimic, fiindcă am fost trași chiar sub palele elicei... Am închis ochii și mi-am luat rămas-bun de la această lume, dar am fost lovit de o bucată mare din barcă și împins chiar sub pale, în timp ce mă învârteam ca un titirez... Am ieșit la suprafață sub niște resturi ale epavei... Totul începea să se întunece în fața ochilor mei, când cineva de deasupra se zbătea și a împins resturile într-o parte, astfel încât am reușit să ies la suprafață chiar la timp. Eram aproape terminat... Un biet om se îneca și s-a prins de mine, dar a trebuit să mă smulg din strânsoarea lui, așa că nefericitul s-a dus la fund.”
Violet a fost, de asemenea, în pericol să fie trasă spre elice, dar a reușit să se îndepărteze printr-o scufundare și a fost aspirată sub navă, lovindu-se cu capul de chilă. A fost salvată de o altă barcă de salvare.
După Britannic, Priest avea să mai scape o dată de pe o navă care se scufunda. Pe 17 aprilie 1917, era fochist la bordul navei-spital Donegal când aceasta a fost torpilată și s-a scufundat în Canalul Mânecii. A suferit o rană la cap și nu a mai servit în timpul Primului Război Mondial.
Archie Jewell, supraviețuitor al naufragiilor Titanicului și Britannicului, s-a numărat printre cei 40 de bărbați care au pierit odată cu nava.
Omul „de nescufundat”
Povestea lui Priest este una extraordinară, despre rezistența și capacitatea omului de a supraviețui. Și-a petrecut întreaga viață muncind în condiții ieșite din comun, în pântecele navelor, unde incendiile și exploziile erau frecvente.
Se afla adesea în una dintre cele mai periculoase zone ale unei nave, din care era extrem de greu să scape. Și totuși, a supraviețuit unei serii uluitoare de torpile, mine marine, aisberguri și coliziuni, pentru a-și petrece restul vieții spunându-și poveștile prin puburile din Southampton.
A murit în 1937, pe uscat. Într-adevăr, numele de „de nescufundat” i se potrivea lui mult mai bine decât mărețului Titanic.
