După 40 de ani de căutări, CERN găsește dovezile unei dezintegrări de particule care apare o dată la 10 miliarde de cazuri
Publicat acum 3 ore si 35 minute
Un versant care s-a prăbușit pe 16 septembrie 2023 a aruncat roci și gheață în fiordul Dickson din estul Groenlandei, declanșând un tsunami care s-a deplasat înainte și înapoi prin canalul îngust timp de nouă zile. Stațiile seismice din întreaga lume au înregistrat un impuls de joasă frecvență, care se repeta la fiecare 92 de secunde, lăsând geofizicienii în căutarea unei explicații până când imaginile din satelit au localizat valea arctică izolată.
Versantul montan care s-a prăbușit a antrenat cu el și gheață glaciară. Masa de roci și gheață a ajuns în apă sub forma unei avalanșe mixte, împingând apa la peste 200 de metri în sus pe versanții învecinați. Autorul principal al studiului, Kristian Svennevig, a documentat impactul inițial în revista Science, transmite Futura Sciences.
El a consemnat o înălțime medie de urcare a apei de 60 de metri de-a lungul unei porțiuni de 10 kilometri a fiordului. O a doua alunecare de teren, de dimensiuni mai mici, a lovit aceeași zonă pe 11 octombrie, confirmând că instabilitatea continua.
Valul blocat în fiordul Dickson
Angela Carrillo-Ponce a analizat modul în care configurația naturală a fiordului a împiedicat apa dislocată să se împrăștie.
Într-un studiu publicat în The Seismic Record, cercetătoarea a arătat că o cotitură abruptă din apropierea ieșirii din fiord a blocat valul. Neputând să ajungă în larg, masa de apă s-a transformat într-un val staționar, cunoscut sub numele de seiche.
Masa de apă s-a deplasat ritmic de pe o parte pe cealaltă a canalului. Fiecare impact cu pereții stâncoși ai fiordului a lovit scoarța terestră asemenea unei lovituri de ciocan repetate ritmic. Aceste șocuri succesive au transmis unde seismice de joasă frecvență prin planetă.
Semnalul și-a păstrat intervalul constant de 92 de secunde și a fost înregistrat de instrumente aflate la mii de kilometri distanță.
Măsurători directe ale radarului satelitar
Inițial, cercetătorii au dedus mecanismul de funcționare al valului pe baza datelor colectate de senzorii de la sol. Dovada oceanografică directă a venit ulterior, prin intermediul radarului orbital. În revista Nature Communications, Thomas Monahan a folosit datele satelitului SWOT pentru a obține hărți bidimensionale ale suprafeței apei în timpul producerii seiche-ului.
Datele radar au evidențiat înclinări ale suprafeței apei de până la doi metri de-a lungul fiordului. Orientarea suprafeței apei se inversa la fiecare oscilație. Echipa lui Monahan a combinat aceste observații satelitare cu datele seismice colectate la Alert, în Canada. Cercetătorii au calculat că amplitudinea inițială a valului a fost de aproximativ 7,9 metri.
Modelele meteorologice și cele privind mareele au confirmat că nici vânturile, nici mareele nu au provocat această mișcare.
Diferența dintre înălțimea de urcare a apei și amplitudinea valului
Pentru a evalua pericolul, cercetătorii au făcut o distincție clară între indicatorii care descriu valul. Valoarea maximă de aproximativ 198 de metri reprezintă înălțimea maximă până la care apa a urcat pe uscat. Aceasta indică nivelul la care apa dislocată a ajuns pe stâncile abrupte din apropierea zonei în care s-a produs prăbușirea.
În schimb, valoarea de aproximativ 7,9 metri reprezintă înălțimea efectivă a valului staționar format în masa de apă deschisă. Această distincție le-a permis geofizicienilor să identifice forța care a generat oscilația seismică înregistrată la nivelul întregii planete. Astfel, au separat energia globală a fenomenului de înălțimea locală până la care apa a urcat pe pereții stâncoși ai fiordului.
Radarul orbital, un nou instrument pentru cercetarea geofizică
Această observație a marcat o schimbare majoră în monitorizarea pericolelor marine din regiunile izolate. Înainte de acest eveniment, oamenii de știință se bazau aproape exclusiv pe instrumentele instalate pe țărm pentru a deduce dinamica valurilor din canalele înguste.
Misiunea SWOT a demonstrat că radarul instalat pe sateliți poate cartografia cu precizie, în timp real, modificările de mică amploare ale suprafeței oceanelor. Monahan a remarcat că altimetria satelitară oferă acum o metodă fiabilă de măsurare a maselor de apă închise din întreaga lume. Această capacitate acoperă un deficit de date care a persistat mult timp în mediile subpolare izolate.
Topirea ghețarilor și instabilitatea versanților
Cercetătorii indică subțierea progresivă a ghețarului de la baza muntelui drept principalul factor care a contribuit la prăbușire. Creșterea temperaturilor regionale și dezghețarea permafrostului continuă să slăbească structura de susținere a versanților din Groenlanda.
Aceste schimbări generează pericole asemănătoare celui produs în 2017, în fiordul Karrat, unde o prăbușire de teren a distrus satul Nuugaatsiaq.
În ciuda dovezilor clare privind pierderea gheții pe termen lung, anticiparea momentului în care se vor produce alunecările de roci rămâne dificilă în absența monitorizării în timp real.
Amplitudinea valului și impulsul seismic repetat la fiecare 92 de secunde au oferit o înregistrare mecanică clară a fenomenului. Cu toate acestea, factorul imediat care a declanșat prăbușirea de pe versant nu a fost măsurat.