Puțini spectatori pot spune că știu cum e să fii prins în gura unei balene. Michael Packard poate. Pescarul american, ținut captiv de o balenă cu cocoașă în 2021, a urmărit în avanpremieră „Whalefall” și a recunoscut pe ecran claustrofobia, neputința și senzația limbii uriașe contractându-se peste corpul lui, scrie CNN.
Michael Packard ține să fie clar: nu a fost înghițit de o balenă, ci a fost înăuntrul uneia. Da, știe cum e să simți fălcile unei balene strângându-se peste tine și cât de întuneric se face acolo când se închid. Știe cum e limba unei balene, cum se zvârcolește. Știe cum e să lovești cu pumnii pereții gurii unei balene și cât de zadarnic poate părea totul când privești moartea în față, ca o muscă ce bate în pielea ta, implorând îndurare. Dar… „Nu am fost înghițit!”, le explică el spectatorilor dintr-un cinematograf din Times Square, printre care se află și actorii Josh Brolin și Austin Abrams. „Am fost prins în gura ei”.
„Pe bune?!”, întreabă Brolin, cu gura căscată, vizibil uluit.
Dincolo de această dispută semantică suprarealistă, Packard, în vârstă de 62 de ani, este probabil singurul om din istoria consemnată care se poate pronunța cu adevărată autoritate despre noul film „Whalefall”, în care Abrams joacă rolul unui scafandru ce încearcă să facă exact ce a făcut Packard în 2021: să scape din interiorul unei balene.
Premiera filmului, care intră vineri în cinematografele din toată țara, a fost catalogată drept năucitoare, nebunească și chiar stupidă. Și totuși, iată-l pe Packard în carne și oase, un Iona în viață.
„Whalefall” nu se bazează pe povestea lui Packard, dar, într-un fel inevitabil, cumva chiar așa e. Au existat câteva incidente în care caiaciști au fost convinși că, pentru o clipă, au fost luați pe sus de gura unei balene, printre care și o întâlnire de câteva secunde din 2020, despre care scriitorul Daniel Kraus, laureat al Premiului Pulitzer, spune că i-a inspirat în mare parte romanul din 2023 adaptat acum în „Whalefall”. (Kraus a semnat scenariul noului film împreună cu regizorul Brian Duffield.)
Însă cazul lui Packard este singurul documentat în care un om aflat sub apă a fost înghițit și apoi a rămas captiv, pentru o perioadă cât de cât lungă, într-unul dintre cele mai mari și mai vechi animale de pe Pământ.
„Whalefall” și experiența lui Packard au în bună măsură același ADN. Amândouă sunt povești despre supraviețuire, despre viața pe ocean, despre tați și fii, despre frica primitivă pe care o purtăm cu toții, adânc în noi, de a fi devorați de ceva mai mare decât noi, oricât de imposibil ar părea. Ne amintesc că viețile și morțile noastre ar putea avea un sens mai profund decât ne dăm seama. Dar după ce am văzut filmul și am urmărit chipurile oamenilor, unul după altul, încercând să proceseze povestea pe care le-o spunea Packard, a devenit limpede că ceea ce le leagă pe cele două, la nivelul cel mai profund, este forța pe care o poate avea asupra noastră, ca ființe umane, o poveste bine spusă.
„Nu știu care e cuvântul, frate. Nu-i fac pe oameni fericiți, dar îi fac… uimiți”, spune Packard. „Uimiți. Scoate la iveală o grămadă de emoții.”
Vânătorul devine, din greșeală, vânat
Pe 11 iunie 2021, Packard era la a doua scufundare a dimineții. Scosese deja un sac plin cu homari vii din apele din largul orașului Provincetown, unde s-a născut. Pescuitul de homari prin scufundare a fost o alegere firească pentru cineva obsedat de ocean încă de la 12 ani, când mama lui, care l-a crescut singură, a strâns destui bani ca să-i cumpere prima bărcuță.
Sub apă e liniște. Packard își poate opri gândurile. Depresia care îl chinuie iarna nu mai e nicăieri. Tot ce are de făcut e să vâneze.
„Mă duce în locul acela, în locul acela primar”, spune el.
Numai că a fi acolo jos are un preț. Ai voie să vânezi, dar ești și pradă. Prin apele din Cape Cod dau târcoale rechini albi, dar chiar dacă îi zărește din când în când, Packard trebuie să-și scoată pericolul din minte, altfel n-ar mai putea să-și facă meseria.
Din apă, în acea dimineață, i-a întins sacul colegului său de echipaj, Josiah Mayo, aflat la bordul bărcii lui Packard, Ja’n J, botezată după cei doi fii adolescenți ai săi, Jacob și Josiah. (Numele biblice cu J, atâtea la număr, păreau aproape o prevestire.) Apoi, în timp ce cobora spre fundul mării pentru încă o tură, a fost lovit brusc de ceva ce a simțit ca pe un tren de marfă.
Apa a năvălit în jurul lui și totul s-a întunecat. M-a prins rechinul până la urmă, s-a gândit, înainte să-și dea seama că nu simțea nicio mușcătură. În schimb, a înțeles că era strivit.
Cum dădea din mâini, a simțit pereții tari, ca de peșteră, ai unui interior care părea gura unei creaturi. O falcă îi strângea trunchiul, iar picioarele îi ieșeau afară din gură. În ciuda absurdului situației, Packard știa că exista o singură creatură în zonă suficient de mare încât să-l înghită dintr-o îmbucătură: o balenă cu cocoașă.
Cântărind până la 40 de tone și măsurând până la 18 metri lungime, balenele cu cocoașă fac parte din familia balenelor cu fanoane: își folosesc fălcile uriașe ca pe niște plase de pescuit pentru a prinde prăzi minuscule – de regulă krill și plancton, în niciun caz oameni –, pe care nu le mestecă cu dinți, ci le filtrează prin niște plăci de keratină.
Pentru că animalul se zbătea violent, Packard a intuit că fusese prins din greșeală. Balena era la fel de derutată ca el.
Forța impactului îi scosese inițial din gură piesa bucală a regulatorului, care îi aducea aer din butelie, așa că a întins mâna la spate, a găsit-o și și-a îndesat-o la loc. Putând din nou să respire, a încercat să lovească pereții gurii balenei ca să-și facă loc să iasă, dar a renunțat repede când și-a dat seama că nu se clinteau.
În mijlocul acestei disperări, a simțit limba uriașă pulsând peste tot corpul lui. „Se contracta pe corpul meu, strângea și dădea drumul”, își amintește Packard. „Cum s-a simțit? M-am simțit ca înăuntrul unei creaturi vii care încerca să mă mănânce.”
Packard știa că balena cu cocoașă nu-l putea înghiți cu adevărat din cauza plăcilor de keratină, deci nu exista riscul să ajungă din gură în stomac și să fie digerat. Dar curând i-a trecut prin minte un gând înfiorător: „«Doamne, o să stau aici următoarele 45 de minute, până mi se termină aerul?» Asta m-a speriat și mai tare. Patruzeci și cinci de minute în care tipul ăsta înoată de colo-colo până mă sufoc”.
Convins că va muri, Packard s-a gândit la fiii lui și la cât de devastați ar fi de moartea lui, care i-ar fi lipsit de tatăl care voia să fie pentru ei, ca să compenseze pentru cel pe care el însuși nu-l avusese niciodată. S-a gândit la mama lui și la cât de zdrobită ar fi. S-a gândit… și, deodată, fâșș.
Brusc, Packard era liber. După 30 până la 45 de secunde în care îl ținuse în gură, balena ieșise la suprafață și îl scuipase, aruncându-l prin aer într-un val uriaș de apă, la care au fost martori colegul lui de echipaj și un alt marinar aflat în apropiere.
Când Mayo l-a tras la bord, Packard a izbucnit în lacrimi, în stare de șoc, urlând de durere din cauza unui genunchi și a unei dureri mai adânci, din suflet: „I-am zis: «Josiah, am fost în gura unei nenorocite de balene! Doamne! Și am supraviețuit! Sunt viu!»”
„Mă regăseam pe deplin”
Acum, la mai bine de cinci ani distanță, Packard stă sub un afiș imens cu „Whalefall”, în mijlocul unui Times Square plin de turiști. Am fost invitați la o proiecție în avanpremieră, alături de câțiva membri ai distribuției, organizată de Reddit și Disney – studioul care a dat lumii ultimul mare film despre un personaj aflat în interiorul unei balene: „Pinocchio”, din 1940.
Din nou și din nou, Packard le spune pe scurt povestea celor pe care îi întâlnește la recepția dinaintea proiecției. Din nou și din nou, le văd uimirea. Oamenii care stau la coadă să-și facă poze în interiorul unei machete de cașalot se uită de două ori când le explicăm cine este Packard.
Îngrijorat că filmul i-ar putea trezi amintiri dureroase (mai ales că urma să-l vedem într-o sală Regal 4DX, unde scaunele se mișcă și te stropește apa, ca într-un carusel), reporterii îl asigură pe Packard că poate pleca oricând. Le mărturisește că atunci când a văzut trailerul i s-a făcut pielea de găină, dar, cu câteva beri la bord pe post de curaj lichid, i-a asigurat că o să fie bine.
„Whalefall” nu e un film plăcut – în sensul că redă magistral niște orori claustrofobice și primitive. Îl urmărește pe Jay (Abrams), un tânăr scafandru care pornește în apele negre din largul localității Monterey, California, ca să recupereze de pe fundul oceanului rămășițele tatălui său, Mitt (Josh Brolin), mort de curând.
Cei doi avuseseră o relație ruptă, chiar abuzivă, înfățișată într-o serie de flashback-uri, până când Mitt a ales să-și pună capăt zilelor în mare, în loc să cedeze în fața unui cancer în fază terminală. Când Jay dă peste un calmar gigant urmărit de un cașalot colosal, se încurcă fără să vrea în tentaculele celui dintâi și este înghițit într-o secvență lungă și terifiantă.
Urmează 60 de minute de groază pură, în care Jay trebuie să evadeze din stomacul balenei înainte să i se termine aerul din butelie, înfruntând acizii gastrici care îi topesc mâinile, schimbările de presiune care îi sparg timpanele și gazele care îl fac să halucineze și să-și închipuie balena și tatăl său ca pe una și aceeași ființă.
„Supraviețuitorii supraviețuiesc”, spune Mitt într-unul dintre flashback-uri, iar Jay trebuie să se agațe de această frază ca să găsească o cale de scăpare imposibilă.
E un mesaj care pare potrivit mai ales pentru Packard, un supraviețuitor care a păcălit cumva moartea de trei ori: o dată când era cât pe ce să se înece, la 14 ani, apoi într-un accident aviatic din 2001, în Costa Rica, în care au murit mai mulți oameni și după care Packard a zăcut rănit două zile pe solul junglei până să fie salvat. A, și balena, desigur.
Ce se întâmplă în „Whalefall” e mult mai înfiorător decât ce a trăit Packard, dar, la finalul filmului, el a spus că existau lucruri în care se regăsea: claustrofobia, sentimentul de neputință, voința lui Jay de a trăi și felul în care acceptă treptat că s-ar putea să nu reușească.
Alte amintiri trezite de film erau și mai neobișnuite: „El era acolo unde se contracta limba și puteam să simt limba balenei mele contractându-se pe mine, și mișcările animalului ăstuia uriaș, așa că mă regăseam pe deplin.”
După ce filmează niște materiale promoționale, Packard își încheie interviul cu de după film, pentru că asta face acum Michael Packard: își împărtășește povestea. A apărut în emisiunea lui Jimmy Kimmel la o săptămână după incident, pozând cam fără chef într-o gură de balenă de recuzită.
A făcut-o pe o reporteră de la ediția australiană a emisiunii „60 Minutes” să plângă de uimire. A participat la un documentar intitulat „In The Whale”, pe care speră că acum îl va prelua o platformă de streaming. Își spune povestea iar și iar. O face cu plăcere. E o parte din ceea ce dă sens vieții lui.
După cum explică personajul lui Brolin într-unul dintre flashback-urile filmului, „whale fall” este termenul din biologia marină pentru moartea și scufundarea unei balene, și pentru delicatul dans ecologic care urmează.
Când ajunge pe fundul oceanului, carcasa balenei este curățată de țesut de animalele necrofage. Compușii ei organici îmbogățesc sedimentele din jur ani la rând. Scheletul ei devine un nou cămin pentru alte viețuitoare, care pot trăi acolo zeci de ani. Există o frumusețe cosmică în acest proces: ideea că din ceva întunecat se poate naște ceva bun.
Packard simte și el asta. Știe ce le face povestea lui oamenilor, cum îi uluiește în timp ce încearcă să cuprindă cu mintea ceva atât de greu de imaginat, cum amploarea ei poate părea copleșitor de imposibilă – mai mare decât orice film. Biblică. Primară. O amintire a cât de mici și, totodată, cât de mari suntem cu adevărat.
„Îmi place să le dau oamenilor sentimentul ăsta de uimire și de venerație”, spune el. „Te simți bine când îi faci pe alții să se simtă bine”.
