E pasionant să ştii exact de unde vine un cuvânt, mai ales că unele au istorii extraordinare. Spre exemplu, Ana Iorga ne-a povestit vineri, la rubrica Pe cuvânt, etimologia cuvântului ”canapea”.
Am spune la prima vedere că l-am împrumutat din franceză. Cred că mulţi dintre dumneavoastră au venit cu această ipoteză. Ei bine, nu v-aţi înşelat. Canapeaua a ajuns la noi şi după model francez, însă are etimologie multiplă, adică e posibil să fi contat şi echivalentul său din italiană şi din neogreacă. Până aici nimic spectaculos. Dar canapeaua nu au inventat-o francezi, turcii sau grecii. Dacă v-aş spune că banala canapea îşi are originea în egipteană? Da, aţi auzit bine. Mai mult, vine de la un cuvânt care însemna „ţânţar".
Apoi, grecii l-au preluat într-o formă mai apropiată de cea a cuvântului de astăzi, „konops". Şi au dezvoltat şi un derivat, „konopion", care desemna un pat cu perdea împotriva ţânţarilor. Probabil un fel de baldachin care te proteja de aceste insecte.
Derivatul grecesc a fost apoi împrumutat de romani şi aşa ajungem la cuvântul latinesc „conopeum", care însemna tot pat cu perdea împotriva ţânţarilor.
Acum din latină, cuvântul a ajuns în franceză, „canapé". Iar de la francezi l-au împrumutat şi italienii, grecii şi turcii. Şi din toate aceste zone a ajuns şi la noi.
Dacă ne uităm în ”Tresor de la langue Francaise”, aflăm că în franceza medievală a existat şi o formă intermediară, „conopé", glosată ca „rideau de lit", adică perdea pentru pat. Apare această formă într-un text din 1180. Adică de acum peste opt secole. Iată cât de veche este canapeaua noastră cea de toate zilele. Şi mai vine şi de la „ţânţar".
Această istorie interesantă o putem citi în cartea lingvistului Marius Sala, „101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create", acolo unde găsiţi şi alte poveşti pasionante despre originea cuvintelor.
