Acesta este drumul pe care s-ar putea strecura războiul rusesc de anihilare. Iar că este pustiu vorbește de la sine despre ce ar putea veni dinspre Herson, orașul ocupat deja de ruși până aici la portul vital Nikolaev.
Ei știu ce înseamnă să fii în calea Rusiei. "Din 18 case au rămas 10 în satul nostru. Nu există electricitate gaz sau încălzire", spune o femeie.
”Cei care au rămas, sunt cei care nu pot pleca”, adaugă altcineva.
Sunt tineri, irascibili, cu armele ridicate și nu sunt siguri cine suntem. Cuvântul "presă" scris pe vestele și legitimațiile noastre îi calmează încet și cer scuze. Dar, aceasta nu este o armată care controlează pe deplin destinul său.
Rachetele aterizează în fiecare noapte în aceste tranșee. Unele sunt din Odessa, ţinta eventuală a ruşilor. Altele, de peste drum.
El ne spune că locuiește chiar acolo. Este important să vedem ce unelte i-au fost date Ucrainei, de către lumea care pare atât de îngrijorată.
Ei luptă pentru casele lor, dar îmi spun că au capturat ruși care păreau că nu știu nici măcar de ce se află aici. Au spus că nu înțeleg ce se întâmplă, zice el. Nu se pot întoarce pentru că sunt împuşcaţi dacă se retrag. Aşa că fie avansează, fie se retrag.
De săptămâni bune așa a răsăritul în Nikolaev. În mijlocul agoniei pe care o să împartă cu toții, urcarea în autobuzele care să ducă spre Moldova este încă o încercare.
Bărbaţii rămân.
”Aceasta este soţia mea Zeia şi fiica Varvara. Pleacă în Polonia. Apoi se întorc”, povestește un bărbat.
Întrebat ce va face el, răspunsul este unul clar: ”aceasta este ţara mea. Ce ar trebui să fac? Să plec în Polonia? Nu, asta este țara mea, voi rămâne aici.”
Iar cei care rămân au inima frântă. Svetlana și-a pierdut soțul într-un atac cu rachete care a omorât nouă persoane în fața unui magazin. Într-o secundă au murit toţi. Violenţa aici este o înlănţuire de moment de durere cumplită.
”Au căzut rachetele și soțul meu a explodat. El încă zace acolo plin de sânge, iar pe mine m-au adus aici, cu multe răni”, povestește femeia, plângând.
