„Nu-mi place să mă autovictimizez, nici nu e cazul, dar traseul meu profesional a fost unul destul de sinuos. Înainte de 89, că studentă, mi-am câștigat existența dând meditații de engleză (am făcut filologia, engleză-italiană ), după ce am terminat facultatea am tradus mult filme pe video. Am fost și curier la ziarul “Contemporanul” și nu mi-a fost rușine s-o fac. Aveam un dosar prost (mama în Germania, tatăl din ce în ce mai suspectat de regimul comunist), așa că greu puteam găsi un serviciu conforrm studiilor mele.
Am fost apoi “avansata”corector tot la “Contemporanul”. L-am avut coleg de birou pe Laurențiu Ulici, care mă iubea foarte mult. Eu mă uităm la dânsul că la Dumnezeu. Eram fascinată de cum își scria articolele, într-o zarvă îngrozitoare, imperturbabil în concentrarea sa. Rezultatul: niște comentarii superbe. Îl admirăm și îl iubeam și eu foarte tare. În toată perioadă respectivă, eram colaboratoare, nu puteam fi angajată cu dosarul pe care-l aveam. Pentru că banii erau, totuși, foarte puțini, după vreo doi ani m-am apucat de tradus filme, cîștigând, în felul ăsta, bani frumoși făcând ce-mi place.
Vedeam o grămadă de filme și-mi mai și exersam italiană și engleza. Îmi câștig singură existența de la 18 ani. Am făcut-o întotdeauna, o fac și acum, au fost perioade și mai bune, și mai proaste, dar m-am descurcat singură și mă bucur că ai mei m-au educat așa. Nu-mi plac oamenii care așteaptă de la alții și recunosc că nu am mare admirație nici pentru femeile întreținute”, spunea Cristina Țopescu în interviu pentru revista Tango.
