Cu stafide sau cu nuci, cu rahat sau cu ciocolată, ritualul coacerii cozonacilor este unul dintre cele mai plăcute momente legate de sărbători
Tradiţia românească spune că dacă ai cozonac pe masă înseamnă că sărbătoreşti. Cozonacul este o reţetă cu o lungă istorie. În forma sa cea mai simplă, reprezintă un desert din făină îndulcită cu zahăr sau miere, amestecată cu ouă, lapte şi grăsimi. Şi pentru că multe dulciuri se pot încadra în această descriere, nu e de mirare că „graniţa” dintre cozonac şi pâine, biscuiţi şi chec este vagă. La originea tuturor este pâinea. Unele pâini romane, care erau îmbogăţite cu ouă şi unt, au avut probabil consistenţa cozonacilor.
Printre verstigiile unor comunităţi neolitice s-a găsit o formă de aluat de cozonac. De fapt, erau doar nişte grăunţe sfărâmate, înmuiate şi coapte pe o piatră caldă.
Din negura Egiptului antic
Egiptul antic a fost prima cultură care a lăsat dovezi ale unei adevărate pasiuni pentru gătit. Egiptenii au inventat şi dezvoltat metode sigure de a găti şi primele forme de cuptoare, în care preparau o mare varietate de feluri de pâine. Multe erau îndulcite cu miere şi mâncate ca deserturi.
Grecii aveau un tip de cozonac cu brânză îndulcit cu miere şi nuci strivite, care se numea “plakous”.
Romanii au creat primele forme ale cozonacului cu stafide şi nuci sau alte fructe uscate. La început, au avut doar două varietăţi numite “libum” şi “placenta”. „Libum” era un cozonac micuţ, ce se folosea numai pe post de ofrandă adusă zeilor. Mai târziu au apărut variante mai mari, care erau consumate şi de oameni. O altă ofrandă specială era „placenta”, mai elaborată, un cozonac cu brânză care a ajuns din ce în ce mai diversificat, cu stafide, cu alune, şi care se servea obligatoriu cu vin dulce (pasca de astăzi). Totuşi, romanii nu s-au limitat la atât, iar în perioada Imperiului târziu au devenit maeştri în mânuirea drojdiei.
În Evul Mediu, brutarii europeni găteau foarte des cozonaci cu fructe uscate pentru că ţineau mai mult timp. Desigur, atunci cozonacul nu era atât de pufos.
Cozonc în loc de... pâine
Controversata regină a Franţei, Marie Antoinette, a rămas în memoria publică prin fraza „Dacă n-au pâine să mănânce cozonac!”. La vremea când aceste vorbe au fost rostite, în Franţa nu exista cozonac, ci doar brioşe. Totuşi, în timpul domniei reginei termenul “cozonac” a fost adoptat, având înţelesul actual - un produs de patiserie sofisticat, care nu putea să fie apreciat decât de clasele bogate.
În ceea ce priveşte Marea Britanie, prima reţetă de cozonac apare într-o carte de bucate scrisă în 1718, autoarea recomandând să fie copt în forme lungi şi mai subţiri, această formă rămânând consacrată până în zilele noastre.
Între vechi şi modern
Până la jumătatea secolului al XIX-lea, francezii adăugaseră la meniu al treilea fel, “desertul”, care conţinea foarte des cozonac. Tot în acest secol, tehnologia a ajutat la uşurarea procesului gătirii cozonacului. Bicarbonatul de sodiu, înlocuit curând de praful de copt au fost folosite în locul drojdiei, făcând aluatul să crească mai mult cu mai puţin efort. De asemenea, apariţia cuptoarelor cu temperatură controlată a fost un alt pas spre uşurarea gătirii.
Istoricii gastronomi însă sunt aproape cu toţii de acord că reţeta cozonacului, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, a fost consacrată în secolul al XiX-lea de europeni.
După multe transformări şi metode de preparare, cozonacul s-a consacrat la fiecare popor într-un alt fel. Românii îl preferă pe cel pufos şi mult crescut, frământat cu drojdie de bere, englezii - pe cel mai uscat, cu fructe confiate, francezii îl preferă în forme mai mici, cu multă ciocolată sau cu diverse umpluturi. Ceea ce a rămas comun peste tot în lume este sentimentul de sărbătoare pe care îl aduce acest desert special.
