De la Eusebio la Mourinho: Portugalia în finalele cupelor europene

 

Lusitanii nu sunt străini însă de emoţiile unei finale de cupă europeană, Benfica, Porto şi Sporting Lisabona având toate cel puţin un trofeu continental. Startul a fost dat în anii '60, când Portugalia l-a dat fotbalului pe Eusebio. În acea perioadă, echipele din Lisabona au reuşit să se impună în Cupa Campionilor şi în Cupa Cupelor, în timp ce Porto şi-a făcut un nume în Europa abia în ultimii 25 de ani.

 

Fără a avea pretenţia de a realiza un top, Antena3.ro vă propune o recapitulare a cinci finale de cupe europene care au rămas memorabile şi care i-au avut ca protagonişti pe portughezi.

 

 

Hegemonia impusă de Real Madrid, care a câştigat primele cinci ediţii ale Cupei Campionilor, a fost oprită tocmai de marea rivală, FC Barcelona, care s-a impus în dubla manşă din turul 2 cu echipa din capitala Spaniei. Cea care avea însă să cucerească trofeul în ediţia 1960/61 nu va fi gruparea catalană, ci Benfica Lisabona.

 

Eusebio nu apăruse încă, dar cu o serie de jucători precum Costa Pereira, Mario Coluna, Jose Aguas sau Jose Torres şi cu managerul maghiar Bela Guttmann pe bancă, Benfica a defilat până în ultimul act al competiţiei, trecând pe rând de Hearts (2-1, 3-0), Ujpesti Dozsa (6-2, 1-2), Aarhus (3-1, 4-1) şi Rapid Viena (3-0, 1-1). Un parcurs fără probleme, cele mai mari emoţii ale lusitanilor venind abia la sfârşitul returului din semifinale de la Viena, când suporterii gazdelor au invadat terenul şi au determinat întreruperea meciului cu trei minute înainte de final.

 

Parcursul Barcelonei până în ultimul act nu a semănat deloc cu cel al Benficăi, în special în ceea ce priveşte numele adversarilor. Catalanii au eliminat pe Lierse (2-0, 3-0), Real Madrid (2-2, 2-1) şi pe FC Hradec Kralove (4-0, 1-1), iar în semifinale au avut nevoie de un meci de baraj cu Hamburg, câştigat cu 1-0 la Bruxelles.

 

Kocsis şi Czibor au marcat pentru Barcelona în finala desfăşurată la Berna, pe stadionul Wankdorf, aceeaşi arenă pe care, cu cei doi în echipă, Ungaria pierdea titlul mondial în 1954. Nici de această dată maghiarii nu au avut mai mult noroc, Benfica reuşind să câştige cu 3-2 (scor identic cu cel înregistrat cu şapte ani în urmă). Golurile lui Aguas şi Coluna şi autogolul lui Ramallets au consfinţit victoria portughezilor şi finalul dominaţiei lui Real Madrid în Cupa Campionilor.
 

 

Finala din 1961 a reprezentat începutul unei perioade incredibile pentru Benfica, echipa din Lisabona, din sezonul următor cu Eusebio în teren, jucând încă patru finale de Cupa Campionilor în următorii ani, însă una singură a fost câştigată, în 1962, împotriva lui Real Madrid.

 

 

Benfica era deja un nume respectat în Europa anilor '60, în special datorită celor două Cupe ale Campionilor cucerite la începutul deceniului, iar marii rivali de la Sporting nu îşi puteau permite să rămână în umbră. Pentru asta, avea nevoie de un succes răsunător, care a venit în ediţia 1963/64 al Cupei Cupelor.

 

În calitate de câştigătoare a Cupei Portugaliei, Sporting a început campania europeană cu o calificare cu emoţii în faţa Atalantei. După 0-2 la Bergamo, portughezii au câştigat în retur cu 3-1. Cum în acea perioadă nu funcţiona regula golului marcat în deplasare, s-a jucat un meci de baraj pentru a afla cine merge mai departe. Partida a avut loc la Barcelona, iar lusitanii s-au impus cu 3-1.

 

După o calificare en-fanfare în turul 2, 16-1 (record de goluri marcate într-un meci de cupă europeană) şi 2-0 cu Apoel Nicosia, Sporting a întâlnit în sferturi pe Manchester United. În prima manşă, disputată în Anglia, „diavolii” au câştigat cu 4-1 şi se părea că au decis calificarea în favoarea lor. Portughezii au făcut însă un retur de senzaţie şi au învins cu 5-0, avansând astfel în semifinale, acolo unde au avut din nou nevoie de baraj pentru a trece de Olympique Lyon (0-0, 1-1 şi 1-0).

 

În finală, Sporting a întâlnit pe MTK Budapesta, echipă care trecuse până atunci de Slavia Sofia (1-0, 1-1), Motor Zwickau (0-1, 2-0), Fenerbahce (2-0, 1-3, 1-0) şi Celtic Glasgow (0-3, 4-0). Meciul s-a desfăşurat pe stadionul Heysel din Bruxelles, pe 13 mai 1964, şi s-a încheiat la egalitate, 3-3, după ce maghiarii au condus cu 1-0 şi 3-2. Rejucarea, care a avut loc două zile mai târziu, la Antwerp, a fost câştigată de portughezi cu 1-0, printr-un gol marcat direct din corner de Morais, în minutul 19.
 

 

A fost victoria care a pus-o pe Sporting pe harta fotbalului european. Europa afla astfel că în Lisabona nu există doar Benfica. Alb-verzii aveau o echipă în care străluceau Carvalho, Alexandre Baptista, José Carlos, Hilário, Fernando Mendes („Marele Căpitan”) şi Morais, unii dintre ei cu un aport important la locul 3 obţinut de Portugalia la Cupa Mondială din 1966, iar pe bancă se afla Anselmo Fernandes. 

 

Până la dispariţia Cupei Cupelor, în 1999, Sporting a rămas singurul club portughez care a cucerit trofeul.

 

 

Pe 17 aprilie 1982, Jorge Nuno de Lima Pinto da Costa devenea preşedintele lui FC Porto, singura echipă dintre granzii Portugaliei care nu-şi făcuse încă un nume pe continent. Din acel moment însă, totul avea să se schimbe. În 1984, „dragonii” au ajuns în finala Cupei Cupelor, pierdută în faţa lui Juventus, însă marele succes va veni trei ani mai târziu, la Viena.

 

Parcursul spre vârful Europei al echipei lui Artur Jorge, care avea la dispoziţie jucători ca Celso, Quim, Madjer şi Futre a început în Malta, cu o dublă câştigată la general cu 10-0 în faţa celor de la Rabat Ajax. Au urmat campioana Cehiei, Vítkovice, eliminată după 0-1 şi 3-0, apoi Brondby (1-0, 1-1) şi marea Dinamo Kiev a lui Lobanovski (2-1, 2-1) pentru calificarea în prima finală de Cupa Campionilor din istoria clubului. Adversara a fost Bayern Munchen, care a trecut pe rând de PSV (0-2, 0-0), Austria Viena (2-0, 1-1), Anderlecht (5-0, 2-2) şi Real Madrid (4-1, 0-1).

 

Ultimul act s-a jucat la Viena, pe Praterstadion, pe 27 mai 1987. Bavarezii au deschis scorul prin Kogl la jumătatea primei reprize şi au dominat autoritar jocul, îndreptându-se spre primul succes în Cupa Campionilor după 11 ani. A venit însă momentul de magie al algerianului Rabah Madjer, care l-a învins cu un gol rămas clasic pe portarul belgian Pfaff, apoi imediat reuşita de 2-1 a lui Juary, care a dus trofeul în Portugalia.
 

 

La numai cinci ani de la preluarea echipei, Pinto da Costa reuşise să o transforme pe Porto în cea mai bună echipă a Europei. Cu acelaşi om la conducere, „dragonii” au continuat să scrie istorie şi în anii următori, apogeul fiind atins la începutul anilor 2000, cu Jose Mourinho pe bancă.

 

 

În 1962, după ce a cucerit a doua Cupă a Campionilor la rând, Bela Guttman a cerut conducerii clubului mai mulţi bani pentru transferuri, dar a fost refuzat. Antrenorul maghiar a părăsit Lisabona şi a lăsat ca moştenire un blestem: „100 de ani de acum înainte, Benfica nu va mai cuceri niciun trofeu european”. 

 

De atunci, echipa din capitala Portugaliei a mai jucat patru finale de Cupa Campionilor şi una de Cupa UEFA, dar nu a mai câştigat nici una. În 1990, Benfica a ajuns din nou în ultimul act al celei mai importante competiţii europene, iar Eusebio, într-o încercare de a alunga blestemul, a mers înaintea meciului la mormântul lui Guttman şi s-a rugat. Nu a funcţionat.

 

Benfica, avându-l pe Sven-Goran Eriksson pe bancă şi pe Silviono, Aldair şi Mats Magnusson în teren, a eliminat pe rând pe Derry City (4-0, 2-1), Honved Budapesta (7-0, 2-0), Dnipro (1-0, 3-0) şi Marseille (1-0, 1-2) doar pentru a pierde în finală în faţa Milanului lui Sacchi.  

 

Golul olandezului Frank Rijkaard a decis partida jucată pe Praterstadion din Viena, consfinţind astfel supremaţia europeană a Milanului, care în 1990 a cucerit pentru a doua oară consecutiv Cupa Campionilor, performanţă pe care nimeni nu a mai reuşit-o de atunci. A fost, de asemenea, ultima finală continentală pentru Benfica, clubul care încă aşteaptă ruperea unui blestem vechi de jumătate de secol.
 

 

 

La începutul anilor 2000, un fost traducător al lui Sir Bobby Robson, Jose Mourinho pe numele său, a creat la Porto o echipă senzaţională, în care Vitor Baia, Ricardo Carvalho, Jorge Costa, Costinha, Derlei şi, mai ales, Deco erau piesele de rezistenţă. Cu astfel de fotbalişti, cel care avea să devină The Special One a cucerit Europa.

 

Primul pas a fost făcut în Cupa UEFA. Un parcurs de regularitate, în care Polonia Varşovia (6-0, 0-2), Austria Viena (1-0, 2-0), Lens (3-0, 0-1), Denizlispor (6-1, 2-2), Panathinaikos (0-1, 2-0 d.prel) şi Lazio (4-1, 0-0) au fost pe rând eliminate i-a asigurat lui FC Porto prezenţa în finala de la Sevilla. Adversar le-a fost Celtic Glasgow, scoţienii lăsând în urmă echipe precum Blackburn, Celta Vigo, Stuttgart sau Liverpool.

 

Finala de pe 21 mai 2003 a fost una dintre cele mai dramatice din istoria competiţiei. Porto a deschis scorul în finalul primei reprize, prin Derlei, dar Henrik Larsson a egalat imediat după pauză pentru Celtic. Portughezii au trecut din nou în avantaj câteva minute mai târziu, cu golul rusului Alenichev. Din nou Henrik Larsson a răspuns promt şi a restabilit egalitatea. Până la sfârşit nu s-a mai înscris, asffel că s-a intrat în prelungiri. Scoţienii au rămas în inferioritate, după eliminarea lui Bobo Balde şi, în minutul 115, când toată lumea aştepta penaltyurile, Derlei a marcat din nou şi a trimis trofeul în Portugalia.
 

 

În anul următor Porto şi Jose Mourinho au confirmat şi au reuşit să cucerească cea de-a doua Ligă a Campionilor din istoria clubului. Însă bazele acestui succes neaşteptat fuseseră deja puse cu un sezon înainte.