Este percepută greşit în prezent semnificaţia aprinderii unei lumânări. Se zice că Dumnezeu nu se uită la mâini pline, ci la mâini curate. Este o realitate neluată în seamă de unii credincioşi, potrivit ortodox.md.
Prima condiţie este în acest sens rugăciunea. Nu se ia azi în consideraţie că dacă flacăra naturală este atât de importantă, atunci cu atât mai mult flacăra minţii este benefică şi strict necesară, ca factor de progres, civilizaţie, cultură şi spiritualitate. Dimpotrivă, întunericul material şi spiritual este aducător de moarte, pustietate, tristeţe şi nerodire.
Lumânarea care se aprinde în biserică de către un credincios are un caracter de jertfă. Lumânările sunt închinate ca prinos lui Dumnezeu, din munca sau agoniseala credincioşilor. Cumpărarea lor şi dăruirea la altar înseamnă un act de jertfă, adică de a rupe din ceea ce este al tău, subţiind egoismul şi dezvoltând virtutea milosteniei. Din alt punct de vedere, această jertfă constituie împlinirea unei necesităţi sufleteşti a credinciosului, de face ceva pentru Dumnezeu şi Biserică.
Tot lumânarea este o formă a comuniunii cu Dumnezeu, prin care credinciosul îşi exprimă credinţa şi mulţumirea faţă de El. În faţa lumânării aprinse credinciosul se simte ca şi în faţa sfintelor icoane – în legătură cu Dumnezeu. Prin arderea lumânărilor, însăşi materia, sfinţită astfel, prin oferirea ei lui Dumnezeu, participă la adorarea Lui şi cinstirea sfinţilor. În acelaşi timp, lumânarea este un simbol al comuniunii cu cei vii şi cei morţi pentru care ne rugăm şi mijloc de a ni-i face prezenţi şi a intra în legătură cu ei.
