"Nu îmi era frică de moarte, dar singurătatea era înfricoşătoare". Prima femeie care a traversat singură Antarctica

de D.D.    |    26 Oct 2012   •   10:43
"Nu îmi era frică de moarte, dar singurătatea era înfricoşătoare". Prima femeie care a traversat singură Antarctica Foto: momentsjournal.com
Când Felicity Aston a simţit miros de mâncare, a ştiut că ceva este în neregulă. Aroma inconfundabilă de „pub” britanic, mirosul de cartofi şi peşte prăjit, nu putea să însemne decât că avea halucinaţii. Până la urmă, nu sunt restaurante în mijlocul Antarcticii şi nu mai văzuse o altă fiinţă umană de săptămâni întregi.

"Ajunsesem în pragul nebuniei” mărturiseşte Aston. „Toată ziua am avut impresia că schiez pe un şir imens de peşte şi cartofi prăjiţi”.

Îşi mişca în permanenţă degetele de la mâini şi picioare ca să asigure că nu sunt îngheţate, scrâşnea din dinţi şi continua să meargă.

Felicity Aston este prima femeie care a traversat singură Antarctica. Ea a reuşit să traverseze „continentul îngheţat” în 59 de zile.

"Am realizat cu adevărat ce mă aştepta numai în momentul în care m-am dat jos din avion, la începutul călătoriei mele. Am văzut cum avionul se îndepărta, până când s-a transformat într-un punct negru pe cer”.

Eram absolut pietrificată de frică şi nu pentru că mi-ar fi fost teamă de moarte, ci din cauza singurătăţii. Singurătatea era înfricoşătoare”.

Traversarea Antarcticii este o misiune dificilă, plină de pericole la fiecare pas. Pe lângă multele dificultăţi fizice (extenuare, malnutriţie, degerături, crampe musculare, arsuri solare), cel mai mare pericol îl reprezintă hipotermia, cunoscută şi sub denumirea de „ucigaşul silenţios”.


Când eşti singur, trebuie să te asiguri că, în cazul în care ceva nu merge cum ar trebui, poţi ieşi cu bine din situaţia respectivă. A trebuit să mă asigur în permanenţă că îmi voi putea monta cortul şi că voi putea să am grijă de mine în fiecare zi” explică Felicity.

În ciuda dificultăţilor fizice, Felicity este de părere că adevărata provocare o reprezintă câştigarea bătăliei psihice cu singurătatea.

"În fiecare dimineaţă, primele lucruri care îmi veneau în minte erau „Dumnezeule, sunt singură aici. Nu pot să fac asta. Nu vreau să fiu aici. Am făcut o greşeală imensă” ”.

Dar în fiecare zi ieşea din acel cort şi îşi continua drumul. După 40 de zile, a început să observe schimbări în rutina ei. „Mi-am dat seama că mergeam pur şi simplu toată ziua fără să mă gândesc la nimic. Capul meu eram golit complet”.

Apoi au urmat halucinaţiile. „Soarele devenise foarte important pentru mine”, povesteşte Felicity pentru CNN. În timpul iernilor polare, soarele este mereu pe cer, nu apune niciodată. Soarele devenise companionul lui Felicity. „Purtam conversaţii întregi cu Soarele, în mintea mea”. Şi plânsul devenise o parte din rutina zilnică.

Fiind o exploratoare cu experienţă, ştia că halucinaţiile fac parte dintr-o astfel de aventură. „Şi bărbaţii lăcrimează la fel de mult ca femeile în situaţii de acest gen. Iar femeile miros la fel de rău după şase săptămâni fară să facă duş”, comentează exploratoarea.

În timp ce funcţiile corpului sunt aceleaşi la bărbaţi şi femei, mentalitatea este cea care îi diferenţiază. Ea spune că şi cele mai experimentate femei suferă de o lipsă de încredere în ele şi sunt vulnerabile, în timp ce bărbaţii tind să fie mai încrezători decât ar trebui.

După zile întregi în gerul extrem, toate aceste diferenţe dintre bărbaţi şi femei dispar şi toţi trebuie să facă faţă aceloraşi probleme. Mai puţin uneia singure: modul în care merg la...toaletă.

În timpul zilelor geroase, Felicity recunoaşte că se deshidrata în mod conştient ca să nu fie nevoită să se dezbrace. „A fost singura dată în viaţa mea când mi-am dorit să fiu bărbat”.

Parteneri
x close