Oamenii de știință studiază mirosurile din spațiu – de la planetele vecine Pământului până la lumi aflate la sute de ani-lumină – pentru a înțelege mai bine compoziția Universului, relatează BBC.
Jupiter, de exemplu, „miroase ca o bombă puturoasă”, spune Marina Barcenilla, cercetătoare în astrobiologie și designer de parfumuri. Atmosfera sa, alcătuită din mai multe straturi, conține compuși chimici care, la suprafață, aduc a „marțipan otrăvitor”, iar mai jos devin din ce în ce mai greu de suportat – amoniac, sulfiți și alte substanțe cu miros de ouă stricate, petrol și usturoi.
„Stratul superior de nori credem că este format din gheață de amoniac,” explică Barcenilla, comparând mirosul cu urina de pisică. Mai jos, se întâlnește sulfatul de amoniu, iar combinația de amoniac cu sulf face un miros „de iad”.
Barcenilla creează arome inspirate din cosmos pentru o expoziție a Muzeului de Istorie Naturală din Londra, încercând să redea ce s-ar simți dacă am putea „mirosi” spațiul. Potrivit ei, cometele, planetele, lunile și norii de gaz au mirosuri specifice – de la migdale dulci și petrol, până la pește stricat sau plastic ars.
De exemplu, satelitul Titan al lui Saturn ar mirosi a migdale dulci, benzină și pește alterat. În schimb, planeta HD 189733 b, aflată la 64 ani-lumină distanță, ar emana un miros pregnant de ouă stricate.
Chiar și norii de praf interstelar sau moleculele complexe formate în timpul morții stelelor (hidrocarburi aromatice policiclice) pot genera mirosuri care ne sunt familiare: de fum, bitum sau combustibil ars.
Barcenilla explică și legătura profundă dintre miros și viață: capacitatea noastră de a detecta chimicale prin miros e moștenită de la organisme unicelulare care, acum miliarde de ani, se ghidau după substanțele din apă pentru a supraviețui. Azi, mirosul influențează gustul, amintirile și chiar starea noastră emoțională.
Astronauții simt și ei mirosul spațiului – deși în condiții speciale. Ei au descris un miros asemănător cu carnea arsă, pulberea de pușcă sau fire electrice arse, dar originea acestui miros este încă necunoscută.
Pe stația Mir, în microgravitație, aerul cald nu urcă, iar mirosurile nu se ridică de pe farfurii. Singura metodă de a simți un miros era să-ți bagi nasul în ambalajul alimentelor.
Totuși, un miros distinct a fost raportat după plimbările spațiale: „îmi amintea de un atelier auto unde se făcea sudură, un miros metalic în aer,” spune Sharman.
Se presupune că e cauzat de oxidarea atomilor de oxigen de pe costumele astronauților, care formează ozon când revin în interior. Alte explicații ar fi particulele rezultate din moartea stelelor.
Telescopul James Webb a dus acest demers și mai departe, detectând compuși chimici în atmosfera unor exoplanete, cum ar fi dioxidul de carbon sau chiar dimetil sulfidul (DMS) – un posibil indiciu al vieții – pe planeta K2-18b, aflată la 120 de ani-lumină. DMS este o substanță produsă pe Terra de fitoplancton și microorganisme marine, având mirosul tipic de mare.
Planeta K2-18b ar putea fi o lume acoperită de oceane, unde astfel de molecule sunt emise de forme de viață marine. Deși nu este confirmat, acest lucru deschide noi direcții în căutarea vieții extraterestre.
Pentru cei care nu pot ajunge în spațiu, Barcenilla a creat „capsule” cu mirosuri spațiale. Mirosul „planetei Marte”, de exemplu, este o combinație de rugină, praf și umezeală – o aromă care evocă colțul prăfuit al unui garaj plin de cărți vechi și mobilier de demult.
Totuși, după cum spune Helen Sharman, cel mai plăcut miros rămâne cel de acasă. După întoarcerea din misiunea spațială din 1991, ea a fost copleșită de mirosul proaspăt al vegetației zdrobite sub capsula spațială: pelin sălbatic, pământ reavăn și aer curat – „absolut delicios”.
Ştiri video recomandate
