Atunci când simţi că visurile tale poartă cu ele drumul spre o viaţă frumoasă, porneşti în călătorie. Nu îţi iei bagaje multe, ci doar bunul simţ, buna creştere, optimismul, verticalitatea şi speranţa că ceea ce ai văzut în depărtare se va împlini.
Unii din noi nu cutezăm să ridicăm visurile noastre mai sus de tavanul încăperii în care ne aflăm, dar poate, că cititnd povestea de viaţă a Patriciei Vlad, vom îndrăzni să sperăm, să zâmbim, să visăm din nou.
Suntem mândri să aducem în faţa dumneavoastră o tânără care reprezintă cu cinste România la una din cele mai faimoase şcoli din lume: Universitatea Cambridge.
Spune-ne câteva cuvinte despre tine. De unde vii? Când ai plecat din România? De ce ai vrut să pleci din ţară?
M-am născut în Tîrgu Mureş, dar mi-am petrecut următorii 16 ani în Bistriţa. Apoi am plecat în Anglia, undeva lângă Shrewsbury (oraşul natal al lui Charles Darwin), iar acum studiez Educaţie cu Limbi Moderne, la Cambridge. Încă de când aveam 6 ani am auzit un prieten de familie spunând într-o conversaţie că ”trebuie să fii nebun să rămâi în România”, şi de atunci mi-a rămas fixată ideea de a pleca, doar pentru a demonstra că nu sunt nebună.
Situaţia, evident, e foarte arbitrară, dar cu anii, gândurile despre străinătate au început să se cristalizeze, şi cu cât ieşeam mai des din ţară, cu atât eram mai sigură că vreau să plec spre Occident. Nu mi s-a ivit nicio ocazie specială, iar părinţii mei oricum nu aveau bani pentru a mă susţine în străinătate. Dar tot puteam să visez; şi visând cu ochii deschişi, am început în luna mai a anului 2009, la sfârşitul clasei a zecea, să stau online nopţi întregi, încercând să înţeleg sistemul educaţional din Anglia, şi căile prin care aş fi putut ajunge aici. Iniţial, nu am fost luată foarte în serios de către membrii familiei, dar când am început să mă înscriu la diferite licee englezeşti şi să primesc oferte mai mici sau mai mari de burse, treaba a devenit serioasă. 
Am avut mare noroc în a găsi o şcoală internaţională privată, Concord College, care în momentul de faţă e pe locul 6 în Financial Times, iar ei mi-au oferit o bursă de 25,000 de lire pe an, pentru ultimii doi ani de liceu, care mi-a acoperit costurile de cazare, mâncare, studii etc. Fără acest ajutor imens, precum şi fără susţinerea totală din partea părinţilor mei, nu cred că aş fi putut ajunge la Cambridge. 
Crezi că, din punct de vedere profesional, te-ai fi putut împlini şi în România?
Atât intelectual, cât şi profesional, România are de oferit multe căi neexplorate încă. Mi-e dor de cultura românească şi cred că nu aş fi avut/voi avea probleme în a mă realiza profesional în ţară – încă nu m-am realizat aici, în Anglia, fiind doar în anul doi de facultate.
Dacă ai avea puterea să schimbi trei lucruri în România, ce ai schimba?
Probabil infrastructura, pesimismul general care mă întristează de fiecare dată când mă întorc în ţară, dar mai ales autonomia cetăţenilor şi modul în care aceştia (nu) îşi exercită drepturile, exprimă ideile, şi explorează noi soluţii.
Ce lucruri crezi că merg bine în România, iar Marea Britanie nu le are?
Prieteniile între oameni. În Marea Britanie la ora actuală societatea se mişcă atât de rapid, încât e aproape imposibil să creezi o legătură strânsă cu cineva. Tendinţa generală în Marea Britanie este de a dezvolta o carieră şi de a asigura un viitor stabil cât mai repede posibil. Această tendinţă aduce cu ea o competiţie acerbă pentru locuri de muncă, chiar şi pentru cele neplătite, încă de pe băncile liceului, iar stresul creşte în fiecare individ foarte repede. Nu e vorba despre faptul că oamenii nu vor să îşi facă prieteni, ci despre faptul că făcând parte dintr-o societate atât de rapidă în dezvoltare, există în fiecare o anumită stânjeneală în a ocupa timpul celorlalţi. 
Ce ai aduce cu tine din Marea Britanie în România? Ce i-ai învăţa pe tinerii de la noi din ţară?
Nu cred că pot să aleg un lucru particular Marii Britanii pentru a-l transfera în România. Fiecare ţară are istoria ei, cultura ei, şi modul ei de a se alinia cerinţelor viitorului. E cumva superficial să spui ”Marea Britanie e mai bună la asta, deci România trebuie să ia exemplu”.
Schimbarea trebuie să vină dinăuntrul ţării şi al românilor, uitându-se la propria lor situaţie. Dacă ar trebui să îi învăţ ceva pe tinerii din ţară, deşi nu mă simt deloc calificată pentru o astfel de poziţie, ar fi să lupte pentru viitorul lor şi să devină o voce puternică cât mai devreme posibil. Asta ar fi o calitate care lipseşte la nivel mondial (cu ceva rezultate pozitive în şcolile din India: http://www.ted.com/talks/kiran_bir_sethi_teaches_kids_to_take_charge.html. Exprimarea ideilor la o vârstă fragedă ar însemna eliberarea unei forţe noi şi puternice în statul românesc.
Cum te vezi în viitor? Te-ai mai întoarce să profesezi în ţară? Dacă da, de ce. Dacă nu, de ce.
Nu am încă niciun plan concret pentru viitor. Anul viitor voi pleca în America de Sud, şi apoi în Germania, după care mă voi întoarce să îmi termin studiile la Cambridge.
Vreau să înţeleg cât mai multe despre natura oamenilor şi evoluţia popoarelor, şi să încerc să aduc o schimbare pozitivă în mediul în care mă voi stabili definitiv. Acest mediu ar putea foarte bine să fie România, pentru că parte din motivaţia pentru a studia ceea ce studiez la facultate (Educaţie cu Limbi Moderne) vine din dezamăgirea adusă de către interpretarea sistemului educaţional din România în modul negativ în care este interpretat la nivel de mass-media. Dacă m-aş întoarce, ar fi pentru a schimba această imagine deteriorată a educaţiei româneşti. 
Ce sfat le-ai da tinerilor din ziua de astăzi, pornind de la eşecurile sau succesele tale?
Mesajul meu pentru tinerii din ţară ar fi să îşi urmeze visele fără a se lăsa constrânşi de idei preconcepute despre identitatea lor, fie ea naţională, regională sau famililă. Ideal ar fi să folosească această identitate pentru a-şi crea o evoluţie autentică, plină de succes.
Cât de mult crezi că mai înseamnă România pentru cei plecaţi în străinătate?
Însemnătatea ţării natale nu e ceva ce poate fi şters din identitatea unui om. Chiar şi cei care îşi reneagă originile reuşesc să o facă condiţionaţi de faptul că aceste origini există. Chiar dacă nu limitează evoluţia unui om, ţara de origine reprezintă acel punct de pornire fără de care nu am fi ceea ce suntem astăzi. Vrând–nevrând, conştient sau inconştient, România rămâne automat o parte importantă, un ecou, în vieţilor tutoror celor plecaţi în străinătate. 
Ai ascuns vreodată cuiva că eşti româncă? Crezi că toate cazurile negative (vezi romii plecaţi la cerşit, furturile sau violenţele făcute de români) care se prezintă în presa străină au creionat o imagine nerealistă sau adevărată a României, în ochii străinilor?
Da, şi faptul că am recunoscut m-a salvat. Eram în Portugalia în vacanţă, ajunsă singură în Faro la ora unu dimineaţa, fără un loc de cazare. Urma să îmi întâlnesc prietenii peste vreo trei zile, şi umblam ca bezmetica de una singură, căutând un hotel pentru mega-bugetul meu de 70 de euro. Hotelurile ieftine erau pline, iar de restul nu se punea problema. Nu ştiu exact de ce m-am gândit că ar fi în favoarea mea să mă prefac că sunt din Anglia, căci am aflat mai târziu că tinerii englezi nu aveau o reputaţie imaculată în zona respectivă.
Nimeni nu mi-a oferit niciun fel de ajutor, până când am ajuns la o spălătorie publică. Acolo am fost întrebată de unde eram de două ori, iar a doua oară am decis să spun adevărul. Aşa am cunoscut-o pe Mălina din Bucureşti, care preda muzică la o şcoală din apropiere, şi care, la ora 3 şi ceva dimineaţa, mi-a oferit un loc de cazare pentru cele trei zile, şi mi-a făcut cunoscute toate locurile frumoase din zonă.
De atunci, niciodată nu am mai pretins că sunt altceva decât româncă. În Marea Britanie însă nu am ascuns acest fapt, şi niciodată nu am primit absolut nicio reacţie negativă. Cred că probabil în ţările din sudul Europei situaţia e diferită, dar aici lumea are doar cuvinte de laudă despre Carpaţi, despre ospitalitatea românilor, şi despre frumuseţea fetelor.
Unde te vezi peste 10 ani şi cum vezi România peste 10 ani?
Ce crezi că s-ar schimba sau nu în ţara noastră? La 30 de ani mă văd la finalul unor călătorii prelungite prin lume, probabil lucrând pentru UNICEF, şi îndreptându-mă înapoi spre ţară. Cât despre România, schimbarea depinde foarte mult de oamenii din ţară şi de situaţia economică la nivel internaţional. Nu îndrăznesc să fac absolut nicio predicţie.
De ce îţi este cel mai dor din România (în afară de familie şi prieteni )?
Mi-e dor de mămăligă, sau coleşă, cum spunem în Ardeal.
