Analiză NYT: De ce este atât de greu să redeschizi Strâmtoarea Ormuz

Este cel mai important punct de tranzit al petrolului din lume. Și este blocat. Iranul a transformat Strâmtoarea Ormuz într-o capcană strategică. Și a făcut-o exploatând o geografie care îi dă un avantaj enorm: țărmuri muntoase unde rachete mobile pot fi ascunse în peșteri și tuneluri, ape puțin adânci unde minele pot bloca flotele săptămâni întregi și o lățime atât de mică încât timpul de reacție al unei nave atacate se măsoară în minute. Cu prețurile petrolului în creștere vertiginoasă și companiile de asigurări maritime refuzând să acopere trecerile, Washingtonul se confruntă cu realitatea că forța militară, de una singură, nu poate rezolva problema, arată o analiză a jurnaliștilor de la The New York Times.

Sute de petroliere stau nemișcate la ambele capete ale Strâmtorii Hormuz. Iranul, ca răspuns la atacurile Statelor Unite și Israelului, a blocat-o efectiv.

În timp ce prețurile petrolului în creștere vertiginoasă zguduie economia globală, președintele Trump a promis că va redeschide ruta maritimă „într-un fel sau altul”. Dar, în lipsa unui acord cu Iranul sau a unei ocupații prelungite și periculoase, experții avertizează că va fi greu să se restabilească pe deplin traficul prin strâmtoare.

Iată de ce.

Geografia care ajută strategia militară

Strâmtoarea este îngustă și puțin adâncă, ceea ce forțează navele să treacă la doar câțiva kilometri de țărmurile muntoase ale Iranului – un peisaj care favorizează tacticile de război asimetric, în care Iranul folosește arme mici, dispersate pe arii largi și greu de eliminat complet de către adversari.

„Iranienii s-au gândit mult la cum să folosească geografia în avantajul lor”, a declarat Caitlin Talmadge, profesoară la Massachusetts Institute of Technology, specializată pe probleme de securitate din Golf.

Armele pot fi relativ mici, dar tocmai asta le permite iranienilor să le ascundă în stânci, peșteri și tuneluri și apoi să le desfășoare de la distanță mică, de-a lungul coastei.

„Proximitatea Iranului și lățimea strâmtorii sunt exact ceea ce face totul atât de dificil”, explică Jennifer Parker, fostă ofițer de marină, acum la Colegiul de Securitate Națională al Universității Naționale Australiene.

O navă atacată în această cale navigabilă nu are prea mult timp să reacționeze.

„Ai un timp foarte limitat din momentul detectării”, spune Parker. „Ca apoi să încerci să răspunzi și să neutralizezi racheta sau drona respectivă – timpul de reacție, în funcție de viteza proiectilului, poate fi de doar câteva minute”.

Putere de foc ascunsă

Trump a transmis mesaje contradictorii despre cum speră să redeschidă strâmtoarea, inclusiv sugerând – luni – că ar putea controla strâmtoarea împreună cu liderul suprem al Iranului. Dar majoritatea opțiunilor pe care le analizează Statele Unite implică forțele armate.

Primul pas în deschiderea strâmtorii prin forță militară ar presupune eliminarea capacității Iranului de a ataca nave. De la începutul războiului, la sfârșitul lunii februarie, până la 17 nave au fost lovite, potrivit Kpler, o firmă de date maritime.

Până acum, miile de atacuri americane și israeliene asupra pozițiilor militare iraniene nu au reușit să oprească amenințarea. S-ar putea să nu fie posibilă identificarea și distrugerea fiecărui loc în care armele Iranului sunt depozitate sau desfășurate.

„Au multe locuri unde ar putea amplasa baterii de rachete”, precizează Mark F. Cancian, consilier senior la Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale și colonel pensionat al Corpului Pușcașilor Marini. „Și pentru că bateriile de rachete sunt mobile, este greu să le localizezi și să le țintești”, adaugă acesta.

Trump a cerut escorte navale pentru petrolierele comerciale care tranzitează strâmtoarea. Cancian a spus că aceasta ar fi o operațiune militară majoră.

„Ar implica nave care escortează petrolierele”, a explicat el. „Ar fi dragoare de mine, pentru orice mine care ar fi putut fi plasate. Ar fi aeronave deasupra, pentru a intercepta drone și a ataca bateriile de rachete de pe țărm”.

Trimiterea de nave de război pentru a respinge atacuri cu drone și rachete vine cu propriile riscuri.

„Sistemele defensive ale distrugătorului sunt concepute, de fapt, pentru altceva decât lupta corp la corp din strâmtoare”, spune și Eugene Gholz, profesor asociat de științe politice la Universitatea Notre Dame. „Fiecare parte a distrugătorului este vulnerabilă la atac”.

Dar cea mai mare amenințare ar putea fi minele.

„Dacă există o amenințare serioasă și credibilă că sunt mine în apă, asta schimbă totul complet”, crede Jonathan Schroden, expert în război neconvențional la CNA, un institut de cercetare nepartizan în domeniul apărării. „Nicio marină militară nu va vrea să-și trimită navele principale într-o cale navigabilă care este potențial sau efectiv minată”.

Operațiunile de deminare ar putea dura săptămâni și i-ar putea pune pe marinarii americani direct în pericol. Echipele, care se deplasează lent, ar avea ele însele nevoie de protecție, inclusiv acoperire aeriană.

Riscuri la sol

Pușcași marini se îndreaptă spre regiune, iar experții spun că Pentagonul i-ar putea folosi pentru operațiuni terestre – raiduri sau instalarea de sisteme de apărare antiaeriană pentru convoaie.

Având în vedere dimensiunea forțelor terestre iraniene, pușcașii marini s-ar putea limita la incursiuni pe insulele din strâmtoare și ar evita să ocupe teritoriu pe continentul iranian, spun experții.

Chiar și în aceste condiții, riscul unor pierderi americane l-ar putea face pe Trump să evite această opțiune.

„Dacă forțele terestre sunt ucise sau capturate, dinamica se schimbă complet”, a spus Parker, fosta ofițer de marină.

Limitele succesului

Chiar și cu o operațiune militară majoră, un singur atac reușit este suficient pentru a submina din nou încrederea. În acest moment, majoritatea operatorilor de petroliere nu riscă o trecere prin strâmtoare. Sunt aproape 500 de petroliere în Golful Persic, la vest de strâmtoare, iar majoritatea nu se mișcă, potrivit S&P Global Market Intelligence.

Pentru ca aceste nave să înceapă din nou să livreze petrol, armatorii și companiile de asigurări ar trebui convinși că escortele oferă o protecție suficientă.

Chiar dacă ar fi de acord companiile, în timpul unei operațiuni defensive de convoi în desfășurare, escortele militare pot proteja doar câteva nave odată. În februarie, înainte de război, aproximativ 80 de petroliere de petrol și gaze treceau zilnic prin Strâmtoarea Hormuz.

„Important este să asiguri companiile de transport și piețele de asigurări că riscul este suficient de mic pentru ca trecerea prin strâmtoare să merite”, susține Kevin Rowlands, expert naval la Royal United Services Institute, un grup de cercetare din Londra.

O operațiune de escortă sofisticată ar putea consuma și resurse militare americane considerabile. Convoaiele ar putea deturna unități militare valoroase de la campania aeriană americano-israeliană și de la protejarea altor forțe din regiune.

Și pentru că Iranul a lovit nave atât în Golful Persic, cât și în Golful Oman, navele ar avea nevoie de protecție și după tranzitarea strâmtorii – un efort de durată mai mare pentru activele militare.

„Cred că atâta timp cât va exista o amenințare iraniană reziduală la adresa strâmtorii, vom vedea un efect asupra traficului”, spune Talmadge. „Ca lucrurile să revină cu adevărat la normal, va fi nevoie de o soluție diplomatică și politică”.