Medicul german Hannes Lindemann a plecat din Las Palmas de Gran Canaria într-un caiac pliabil lung de doar 5,2 metri, pe 20 octombrie 1956. A ajuns pe insula caraibiană St. Martin 72 de zile mai târziu, după ce a înfruntat furtuni, foame, sete, lipsă de somn și două răsturnări ale ambarcațiunii, potrivit Times of India.
Barca era un caiac pliabil Klepper, construit dintr-un cadru pliabil și material textil, iar Lindemann îi adăugase un simplu stabilizator lateral pentru mai multă stabilitate. Avea, de asemenea, două vele mici, care îi puteau oferi propulsie suplimentară atunci când vântul era favorabil.
Deutsches Museum o consemnează drept una dintre cele mai mici ambarcațiuni folosite vreodată pentru a traversa Atlanticul.
Lindemann era interesat de supraviețuirea pe mare, în special de problemele fizice și psihologice cu care se confruntau supraviețuitorii naufragiilor. Traversarea Atlanticului a urmat unei călătorii anterioare, în 1955, când traversase oceanul într-o canoe mai mare, scobită dintr-un trunchi de copac.
Nu testa doar ambarcațiunea
Deutsches Museum explică faptul că Lindemann era interesat în mod special de latura psihologică a supraviețuirii. El credea că starea mentală a unei persoane îi putea influența capacitatea de a rezista în condiții extreme și folosea antrenamentul autogen, o tehnică de relaxare și autosugestie dezvoltată de psihiatrul german Johannes Heinrich Schultz.
În timpul călătoriei, Lindemann își repeta anumite fraze pentru a-și menține hotărârea, iar metoda sa se baza atât pe pregătirea psihologică dinaintea voiajului, cât și pe continuarea exercițiilor în timp ce se afla pe mare.
În cele 72 de zile ale traversării, Lindemann s-a răsturnat de două ori în timpul unor furtuni, în zilele 55 și 59. După unul dintre incidente, a petrecut noaptea epuizat și ud lângă barcă, înainte de a putea urca din nou în interior după ivirea zorilor.
Proviziile pe care le putea transporta nu erau suficiente pentru întreaga călătorie, astfel că a colectat apă de ploaie și a mâncat pește pe care îl prindea pe parcurs.
Ruta sa a pornit din Insulele Canare, a traversat Atlanticul și a ajuns în Caraibe. Lindemann a sosit în St. Martin pe 30 decembrie 1956, după ce petrecuse 72 de zile singur pe mare.
Relatarea expediției a devenit ulterior parte a discuțiilor mai ample despre psihologia supraviețuirii și autosugestie.
Călătoria a devenit un experiment public
Experimentul lui Lindemann a avut loc într-o perioadă în care un alt medic, francezul Alain Bombard, atrăsese deja atenția prin traversarea Atlanticului în timp ce studia supraviețuirea pe mare.
Bombard transportase o cantitate considerabilă de alimente și apă și primise, de asemenea, provizii suplimentare de la nave în timpul călătoriei sale.
Lindemann susținea că astfel de condiții nu reproduceau cu exactitate situația unui supraviețuitor al unui naufragiu. Propria sa călătorie fusese concepută în jurul unei cantități mai mici de provizii transportate și al unei dependențe mai mari de ceea ce putea obține din mediul înconjurător.
Cu o lungime de numai 5,2 metri și o lățime de 87 de centimetri, caiacul pliabil era extrem de mic pentru o traversare a Atlanticului. Construcția sa pliabilă îl făcea, de asemenea, foarte diferit de navele maritime folosite în sa a apărut în revista Life în 1957.
Călătoria a atras atenția internațională după întoarcerea lui Lindemann, iar relatarea sa a apărut în revista Life în 1957. Publicarea a contribuit la transformarea traversării realizate de medicul german într-o poveste relatată pe scară largă.
Deutsches Museum păstrează caiacul pliabil folosit de Lindemann în traversarea din 1956 în colecția sa maritimă.
La ce concluzii a ajuns Hannes Lindemann?
1. Pregătirea psihică este esențială în supraviețuire
Aceasta a fost probabil principala concluzie personală a lui Lindemann.
După prima sa traversare, din 1955, el considera că se pregătise foarte bine fizic, tehnic și pentru navigație, dar insuficient psihologic. În timpul acelei călătorii ajunsese în momente de disperare și aproape renunțase. Pentru a doua traversare și-a propus, prin urmare, să-și antreneze în mod deliberat mintea.
A folosit antrenamentul autogen și autosugestia, repetând formule precum „Voi reuși”, „Continuă spre vest” și „Nu renunța”. Ideea lui era că aceste formule, exersate înaintea călătoriei, urmau să devină un fel de răspuns automat în situațiile-limită.
2. Nu era suficient să fii puternic fizic
Experiența lui l-a făcut să creadă că, în condiții extreme, frica, panica, disperarea, izolarea și epuizarea psihică pot deveni la fel de periculoase ca foamea, setea sau vremea rea.
Traversarea din 1956 i-a oferit și un exemplu concret: spre final, după perioade de lipsă severă de somn și epuizare, a avut stări de dezorientare și halucinații și s-a răsturnat de două ori în timpul furtunilor.
De aceea, experimentul său nu a fost doar despre „cât de mult poate rezista corpul”, ci și despre cum poate fi pregătită mintea pentru a continua să funcționeze într-o situație extremă.
3. Apa de mare nu era soluția pentru supraviețuire
Un alt motiv important pentru care Lindemann făcuse aceste călătorii era disputa cu medicul francez Alain Bombard.
Lindemann nu accepta ideea că un naufragiat ar putea supraviețui traversând oceanul prin consumul de apă de mare. Experiențele sale l-au făcut să susțină că apa dulce era indispensabilă și că nu putea fi înlocuită pur și simplu cu apă sărată. În timpul traversării sale, a colectat apă de ploaie, a prins pește și a folosit proviziile pe care le avea la bord.
Important: Lindemann a folosit propria experiență pentru a contesta afirmațiile lui Bombard; nu a fost un experiment clinic controlat care să demonstreze definitiv toate aspectele fiziologiei deshidratării.
4. Experiența i-a confirmat valoarea antrenamentului autogen
Lindemann a rămas convins că antrenamentul autogen (n.r. tehnică de relaxare și autosugestie dezvoltată de psihiatrul german Johannes Heinrich Schultz la începutul secolului XX) a avut un rol important în faptul că a dus călătoria până la capăt. Ulterior, a continuat să promoveze această tehnică și a scris despre ea.
Există chiar relatări ulterioare care prezintă metoda lui ca fiind importantă pentru pregătirea psihologică în situații de supraviețuire.
Dar aici merită făcută o distincție: faptul că Lindemann a atribuit succesul în parte antrenamentului autogen nu demonstrează științific că acesta a fost cauza supraviețuirii sale. A fost un experiment individual, cu foarte multe variabile imposibil de separat.
Nu s-a oprit în St. Martin
Traversarea Atlanticului de către Lindemann nu a fost prima sa încercare de a studia supraviețuirea prin rezistență personală și nici nu a reprezentat pur și simplu o demonstrație despre ceea ce putea suporta o ambarcațiune de dimensiuni reduse.
El folosea călătoria pentru a analiza modul în care o persoană ar putea face față izolării, proviziilor limitate, epuizării fizice și expunerii prelungite la pericol.
Când a ajuns în cele din urmă în St. Martin, pe 30 decembrie, traversarea Atlanticului era încheiată.
Cârma i-a fost reparată, iar după două nopți petrecute pe insulă, unde îl așteptau prietenii, Lindemann și-a continuat călătoria pentru încă 50 de ore spre St. Thomas.
Caiacul pliabil se află în continuare la Deutsches Museum, unde această ambarcațiune de mici dimensiuni reprezintă o mărturie fizică a experimentului de 72 de zile care l-a purtat pe Lindemann peste Atlantic în 1956.
Medicul Hannes Lindemann a încetat din viață în 2015, la vârsta de 92 de ani.