Corespondenţa între Freud şi fiica sa, Anna, singura din copiii săi care i-a fost discipol, prezintă intimitatea unei familii vieneze de la începutul secolului al XX-lea, arătând cum i-a apropiat psihanaliza pe cei doi, relatează AFP.
Corespondenţa, alcătuită din aproape 300 de scrisori, publicată de editura Fayard, dintre părintele psihanalizei şi cea mai mică din fiicele sale, acoperă perioada 1904 - 1938, oprindu-se puţin înainte de moartea lui Sigmund Freud. Lucrarea a apărut deja în 2006, în limba germană.
Sunt scrisori ca de la tată la fiică, cei doi fiind adesea departe din punct de vedere geografic, însă înţelegându-se foarte bine. Anna îi spune cel mai des "Dragă tată", iar Freud începe scrisorile cu "Draga mea Anna".
"Acum văd, privindu-te, cât sunt de bătrân, fiindcă ai exact vârsta psihanalizei. Amândouă mi-aţi adus necazuri, dar, la urma urmelor, aştept mai multe bucurii de la tine decât de la ea", îi scria Sigmund Freud Annei în 1920.
Născută în 1895, Anna Freud este al şaselea copil şi a treia fiică a lui Sigismund şi a Marthei. Afecţiunea pe care i-o poartă tatăl ei este de la început strâns legată de teoria psihanalitică. Freud observă copilul neliniştit, mai ales activitatea lui onirică, şi îl psihanalizează de două ori, între 1918 şi 1924. Tratamentul pare a fi o prelungire a educaţiei sale, fiind decisiv pentru Anna, care începe să se întâlnească cu membrii International Psychoanalytical Association şi să se intereseze de terapia copiilor.
Anna a fost celibatară şi fără copii, ocupându-se de cei ai Sophiei, sora ei care murise, şi sfătuindu-se cu Freud în privinţa educaţiei lor. Însă, dincolo de faptul că le-a purtat de grijă nepoţilor ei, a găsit în legătura cu ei propriul ei drum spre psihanaliză. A devenit principala reprezentantă a şcolii vieneze, având-o ca rivală pe Melanie Klein, reprezentantă a şcolii engleze. După ce familia s-a exilat în Anglia, în 1938, Anna Freud a deschis o clinică şi între cele două şcoli s-a instaurat o înţelegere cordială.
Sigmund Freud şi-a distrus sistematic bună parte din corespondenţă şi chiar din lucrări tocmai pentru a le pune beţe-n roate celor ce şi-ar fi dorit după moartea lui să facă un ban de pe urma vieţii sale. Într-o scrisoare către logodnica sa datând din aprilie 1885, el nota nu fără umor: „Mi-am distrus toate notele ultimilor 14 ani, scrisorile, extrasele ştiinţifice şi manuscrisele lucrărilor mele. Dintre scrisori, numai cele de familie au fost cruţate", nota el. „O să-i las pe biografi să-şi bată capul cu asta. De ce le-aş uşura eu munca?", scria el, fără milă faţă de cei pe care-i numea „nişte oameni nenăscuţi încă, dar sortiţi deja eşecului."
