„Marea Moartă a Americii” a fost cândva un lac imens de apă dulce, de 10 ori mai mare decât acum

Marele Lac Sărat din Utah acoperă, în prezent, o suprafață de aproximativ 4.144 kilometri pătrați, dar a fost mult mai mare și mult mai puțin sărat, potrivit unui nou studiu publicat în revista Paleoceanografie și Paleoclimatologie. În unele zone, lacul este de până la 10 ori mai sărat decât apa de mare și a fost numit „Marea Moartă a Americii”, fiind cel mai mare lac cu apă sărată din emisfera vestică. În trecut, lacul conținea apă dulce și era de 10 ori mai mare decât este acum, scrie Science Daily.

Cercetătorii din SUA au analizat un miez de sediment de 120 de metri de pe fundul lacului, datând straturile acestuia prin dezintegrarea radioactivă a mineralelor pe care le transporta. De asemenea, au măsurat semnale chimice minuscule lăsate de microbi pentru a estima salinitatea: pe măsură ce se schimbă concentrația de sare din apă, se schimbă și abundența și tipul de organisme care trăiesc în ea.

Au fost identificate două perioade în care apa era mult mai dulce, corespunzând unor perioade în care acoperea o zonă mult mai largă.

Cercetările anterioare au identificat aceste corpuri de apă mai mari ca fiind Lacul Bonneville, acum aproximativ 30.000 până la 16.000 de ani și Little Valley, acum aproximativ 140.000 până la 135.000 de ani.

Cercetătorii afirmă că diferența de dimensiune pe măsură ce lacul s-a extins și s-a micșorat este comparabilă cu diferența dintre o băltoacă și un iaz.

„În cea mai mare parte a ultimilor 240.000 de ani, lacul a avut aproximativ aceeași suprafață, dar, în două rânduri distincte, s-a extins temporar de zece ori mai mult”, spune cercetătoarea Rachel So, de la Universitatea din California de Sud (USC).

Terenurile plate, în formă de trepte, săpate în munții din jurul Marelui Lac Sărat, indică locul unde se aflau odinioară Lacul Bonneville și Little Valley și sugerează că ambele aveau o adâncime de aproximativ 300 de metri.

Acest studiu adaugă o măsură corespunzătoare a salinității. Se pare că Little Valley ar fi putut rămâne oarecum salmastru, adică ușor sărat, conform înregistrărilor sedimentelor, în timp ce Lacul Bonneville era un lac autentic de apă dulce.

Cercetătorii atrag atenția și asupra vitezei cu care salinitatea a crescut pe măsură ce lacul s-a micșorat.

„Faptul că nucleul se întinde pe două cicluri glaciare și jumătate ne permite să observăm două tranziții de la apă proaspătă la apă sărată”, spune Sarah Feakins, specialistă în științe ale Pământului, de la USC.

„Ne permite să comparăm durata și prospețimea celor două evenimente lacurilor proaspete, pentru a vedea cât de fragile și trecătoare sunt aceste momente”, spune ea.

Cercetătorii sugerează că apa suplimentară care intră în lac ar putea explica de ce Lacul Bonneville a rezistat mai mult și a rămas mai dulce decât Little Valley. De asemenea, ei fac paralele între condițiile de încălzire care au micșorat aceste lacuri la sfârșitul diferitelor ere glaciare și schimbările climatice pe care le experimentăm în prezent.

„Astăzi încălzim clima într-un ritm fără precedent. Această încălzire face atmosfera mai însetată, crescând rata de uscare prin evaporare a solului și a lacurilor din regiune”, spune Feakins.

Înregistrările istorice ale lacurilor din Nevada, California și Arizona urmează un model similar, de la umed la uscat, o dovadă că schimbările condițiilor din acea vreme afectau o regiune vastă și confirmă în continuare descoperirile despre Marele Lac Sărat.

Apa părăsește acest lac imens în principal prin evaporare, ceea ce îl face deosebit de vulnerabil la schimbările de temperatură și precipitații.

De asemenea, în ultimii 240.000 de ani s-a produs o altă schimbare semnificativă care trebuie luată în considerare: cerințele pe care omenirea le pune asupra planetei.

„Oamenii nu ar trebui să folosească apărarea conform căreia «schimbările climatice s-au produs în mod natural în trecut și, prin urmare, lacul s-a micșorat» pentru a justifica micșorarea lacurilor astăzi ca fiind normală sau un fenomen natural”, spune So.