În apele repezi de munte din nordul Spaniei, din Portugalia și din colțul de sud-vest al Franței trăiește un animal pe care foarte puțini oameni l-au văzut vreodată cu ochii lor. Se numește desman pirineic, e mare cam cât o cârtiță, o blană deasă care nu lasă apa să treacă și un bot lung și mobil, care îl face să semene cu un elefant în miniatură, acoperit de păr, scrie Discover Wildlife.
Este un animal atât de discret încât cercetătorii află adesea că trăiește într-o anumită zonă abia după ce îl surprind camerele ascunse pe malul apei sau după ce găsesc urme ale ADN-ului său în probele de apă. Iar pentru că locurile în care trăiește sunt tot mai afectate de intervenția omului, specialiștii încearcă să afle cât mai multe despre el, ca să-l poată proteja la timp.
Cum arată
Corpul desmanului are în jur de 11–16 centimetri, iar coada, turtită, are cam aceeași lungime. Blana îi este moale, catifelată și impermeabilă, iar picioarele din spate sunt mari și au membrane între degete, ca la rațe. Ochii și urechile sunt mici, aproape ascunse în blană, pentru că sub apă vederea nu îi folosește prea mult.
Cel mai ușor îl recunoști însă după bot, care e lung, subțire și se îndoaie în toate direcțiile. Tocmai de aceea, în unele locuri, oamenii îi spun „șobolanul-trompetă”.
Unde trăiește
Desmanul este un animal pretențios în privința casei. Are nevoie de râuri și pâraie curate, cu apă limpede, care curge repede și e bogată în oxigen, dar și în insecte și alte vietăți mici cu care să se hrănească. Apa stătută nu îl atrage deloc, iar poluarea și barajele îl alungă.
Își sapă vizuina în malurile abrupte și noroioase, cu intrarea chiar sub nivelul apei, de obicei la altitudini între 400 și 2.500 de metri. Faptul că trăiește în zone sălbatice, greu accesibile pentru oameni, îl ajută să supraviețuiască. Totuși, populațiile sale sunt mici și împrăștiate, fără legătură între ele.
Cum trăiește
Desmanul își duce viața mai mult noaptea și preferă singurătatea. Este un înotător excelent: picioarele din spate, mai lungi și mai musculoase decât cele din față, funcționează ca niște vâsle, iar coada îl ajută să-și păstreze direcția, la fel ca o cârmă. Poate rămâne sub apă mai bine de două minute când vânează.
Își petrece aproape tot timpul fie căutând de mâncare, fie ascuns în vizuină. Despre felul în care se înmulțește sau despre relațiile dintre indivizi, cercetătorii știu încă foarte puțin.
Ce mănâncă
Meniul lui este format mai ales din larve de insecte, viermi, melci mici și crustacee care trăiesc pe fundul apei. Uneori prinde și mormoloci sau peștișori.
Nu își caută hrana cu privirea, ci pipăind. Își trece botul printre pietrele și mâlul de pe fundul pârâului, ca pe o sondă, iar când găsește ceva, scoate prada la suprafață și o mănâncă acolo, ajutându-se de bot aproape ca de o mână.
Nasul, arma lui secretă
Botul desmanului este mult mai mult decât pare. Este acoperit de mustăți fine și foarte sensibile și de mii de receptori minusculi care simt cea mai mică atingere sau vibrație. Aceiași receptori, numiți organele lui Eimer, există și la cârtițe, iar asta arată cât de apropiate sunt cele două animale. Desmanul are însă mult mai mulți, astfel că botul lui face, practic, treaba ochilor, a urechilor și a gustului la un loc.
Mai mult, desmanul poate „mirosi” sub apă. În timp ce înoată, scoate și trage înapoi bule de aer de patru ori pe secundă, iar în felul acesta mirosurile din apă ajung la un organ special din nasul lui. Așa reușește să-și găsească prada chiar și de la distanță.
De unde îi vine numele
Desmanul are lângă coadă niște glande care produc un miros puternic de mosc. Cu ajutorul lui își marchează teritoriul și își atrage perechea. Odinioară, acest mosc era folosit chiar și la fabricarea parfumurilor. Numele de „desman” vine dintr-un cuvânt suedez legat tocmai de acest miros.
Un supraviețuitor din vremuri străvechi
Pe lume există doar două specii de desman: cel pirineic și cel rusesc, care e mai mare și trăiește în râurile și lacurile de câmpie din Europa de Est și din Rusia. Desmanul pirineic este considerat o fosilă vie, pentru că s-a schimbat foarte puțin în milioane de ani. Amestecul său neobișnuit de trăsături, care amintesc în același timp de cârtiță, de chițcan și de vidră, vine din preistorie.
De ce e în pericol
Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii îl consideră o specie vulnerabilă. Cele mai mari amenințări sunt poluarea apelor, barajele hidroelectrice, distrugerea și fragmentarea habitatului, dar și schimbările climatice, care modifică nivelul și calitatea apei din pâraie.
De aceea, eforturile de protecție se concentrează pe curățarea și refacerea râurilor și pe monitorizarea atentă a puținelor populații care au mai rămas.
