Daniel Leș este unul dintre cei mai vestiți olari români. A dus modelarea lutului aproape de perfecțiune. Vinde lucrări peste tot în lume cu zeci de mii de euro, dar continuă să fie modest.
„Îmi place să mă numesc un dac liber, nu sunt ultimul. Eu, ca să-mi demonstrez că am rămas viu, încerc uneori să mă detașez de lucrurile astea care se mișcă cu repeziciune și mă duc în Maramureș să cunosc oameni, să-i ascult, să mă uit la apusul de soare”.
„Acum sunt cumva suspendat între modern și ce a fost în copilărie. Îmi place să modelez lutul nu numai pentru succesul pe care-l am, ci pentru faptul că fac ceva cu plăcere. Așa duc mai departe tradiția”.
„Am avut o perioadă a vieții când mă căutam. Și acum există această căutare. Am ajuns într-o perioadă nedorită a vieții, mai ales acea perioadă a supraviețuirii în perioada ceușistă, când voiam să plec din țară. În acea perioadă ciudată a apărut și un miracol: întâlnirea cu Divinitatea. Nu poți să rămâi mut, să rămâi în continuare ce ai fost”.
Miracolul întâlnirii cu Dumnezeu:
„Îmi era frică de trecut, de oamenii care erau atunci. Vine un moment în viață când Daniel Leș se pune pe genunchi fără să creadă în Dumnezeu, dar te împinge ultima speranță. Dumnezeu m-a găsit pe mine. Aveam o imagine deformată despre Dumnezeu și i-am spus vino și dă-mi bătaia pe care o merit dacă exiști. Și miracolul a fost în sensul în care Dumnezeu a venit să mă ia în brațe și să-mi spună „te iubesc așa cum ești”. Pentru mine a fost înălțător. A fost o dragoste materializată. Mi-aș fi dorit să rămân mereu în acea stare a plânsului lăuntric și a bucuriei pe care o simți când te împaci”.
„Mi-e dragă zona aceasta, a credinței. Mă tot rog lui Dumnezeu să nu mă smintesc, să rămân la locul meu și să văd ce e în fiecare zi de lucru”.
